| |
|
|
Copilul "cu probleme"
Noi, adultii, nu incetam sa ne minunam de dragalaseniile copiilor, de zambetul lor, de joaca lor. Intr-un cuplu, ei aduc bucuria. Uneori, venirea lor pe lume este dorita pentru a suplini un gol in sufeltul femeii sau al barbatului sau pentru a revigora o relatie care incepe sa scartaie.
Ca parinti, ne punem sperante in ei, mai mult sau mai putin constiente. Ii vedem deja mari, cu o viata mai buna decat a noastra, mai norocosi, mai fericiti. Uneori, pentru noi raman eterni copii, niciodata suficient de capabili sa ia decizii pentru propria viata. Astfel, chiar inainte de a se naste, un copil este incarcat cu asteptarile parintilor. Un tata isi doreste baiat. Copilul se naste fata. Inconstient, fata va adopta preocupari masculine, se va imbraca in pantaloni, pentru a-si multumi tatal. O mama se simte singura. Copilul sau se va maturiza mai greu, o data devenit adult nu va parasi casa parinteasca sau se va muta in apropiere, pentru a nu-si lasa mama singura. Sau, din contra, poate aparea o reactie de teama, manifestata fie prin afectiuni somatice, fie prin rebeliune.
Dotati cu o sensibilitate aparte, copiii percep atat armonia, cat si “distorsiunile” dintr-un cuplu. Chiar din timpul sarcinii, copiii absorb influentele mediului familial, astfel incat ei apar pe lume intrucatva “pregatiti” pentru ceea ce vor intalni. Viitoarea mama transmite copilului starile sale sufletesti, fie ele bune sau rele. Copilul reactioneaza in felul sau, raspunzand prin semnale motorii. In urmatoarele luni dupa nastere, copilul continua sa se afle intr-o relatie de simbioza cu mama sa. Fin receptor, el preia trairile mamei sale, chiar si pe cele inconstiente. “O mama fericita creste un copil fericit”, se spune. Din pacate, copilul preia inclusiv tristetea, starile anxioase sau depresive. Trairile pe care mama nu le recunoaste fata de ea insasi sau nu le comunica verbal copilului, ajung sa fie “jucate” de acesta din urma. Copilul se foloseste de limbajul simptomului pentru a exprima ceea ce mama sau restul familiei este incapabila sau evita sa rosteasca.
Ceea ce nu stim despre noi insine, lucrurile nespuse, tocmai prin calitatea lor inconstienta, nu pot fi exprimate verbal. Limbajul inconstientului este unul al imaginilor, al viselor, al fantasmelor, al simptomului. Este un limbaj preverbal. Prin simptomul sau, copilul incearca, inconstient, sa comunice cu parintii / familia. Simptomul poate fi, de exemplu, o durere de burta, o stare febrila, o dificultate in respiratie sau, mai tarziu, probleme scolare sau de comportament. O data ce limbajul sau a fost inteles, simptomul isi pierde din vigoare iar in scurt timp dispare. Aceasta nu inseamna ca simptomul nu poate fi semnul unei probleme medicale reale. Insa, daca simptomul persista dupa inlaturarea tuturor cauzelor medicale posibile, este momentul sa ne indreptam atentia spre psihicul copilului.
Ca orice limbaj, simptomul este menit sa comunice si sa fie inteles. Ignorat sau combatut, el ajunge sa se amplifice sau sa gaseasca un alt mod de exprimare. Ganditi-va ca incercati sa comunicati cu persoana cu dificultati auditive. Veti ridica vocea pana cand aceasta va intelege ce spuneti sau, daca veti observa ca este inutil sa ridicati vocea, ii veti comunica prin scris ceea ce doriti. Copilul “cu probleme” comunica. El incearca sa va transmita ceva si poate interpreta uneori distorsionat mesajele venite de la familie. Un tata abatut si preocupat de problemele de la serviciu poate fi perceput ca rece si distant, chiar rauvoitor. O mama severa si ingrijorata pentru viitorul copilului poate fi perceputa ca o mama dura, inflexibila. Realitatea interioara a copilului este adesea alta decat cea pe care o vad parintii
De asemenea, exista multe cazuri in care copilul are rol de liant. Daca el nu ar suferi de o boala cronica, parintii sai s-ar desparti. Daca el nu ar fi codasul clasei, tatal lui ar sta mai putin pe acasa, lasand-o pe mama singura. Sunt decizii inconstiente luate de copil, pentru a apara ceva mai important decat starea sa de sanatate sau notele scolare – coeziunea familiei. Sunt cunoscute cazurile copiilor care “isi aduc” parintii la psiholog. Acestia vin foarte ingrijorati pentru enurezisul copilului lor sau pentru lipsa lui de curaj. In scurt timp, cuplul sau doar unul dintre parinti ajunge sa vorbeasca despre propriile probleme, iar simptomele copilului dispar ca prin minune.
Autor:
psih. Manuela Sofia Lazar
|
|
Manuela Sofia Lazar a absolvit
Facultatea de Psihologie din cadrul
Universitatii "Titu Maiorescu" din Bucuresti. A urmat
programul de tip master in psihoterapie analitica si este specializata in consiliere psihologica analitica.
www.psihodialog.ro
|
|
|
|
|
