| |
|
|
Orsova, ca o promisiune...
De cate ori am trecut de Severin in drum spre Caras, sau mai
departe, Orsova s-a zarit ca o promisiune. Acolo te desparti de
Dunare si o faci cu nostalgie, cu incantarea unei intinderi
masive de apa atat de blajina si atat de dornica sa aluneci pe
ea. Curba lina a coastei este mai degraba un bun prilej de-a
etala casele cochete, alinierea acoperisurilor care prin
caramiziul lor compact atrag atentia dupa culorile vegetatiei
sau ale apei. De cate ori am trecut mai departe, spre Herculane
sau mai departe, de fiecare data mi-am promis ca voi cauta sa
vad Orsova.
Ei bine, vara aceasta am reusit. Abia trecuse de pranz, era
soare, undeva in spate disparusera si muntii care ascund
Herculanele, disparuse si Cerna, mai pastram cu noi doar mirosul
de sulf al apei termale din strandul cel nou. Si cum am vazut
indicatorul maro al indemnurilor turistice, am si decis sa ne
abatem din drum. Parca 3 kilometri scria acolo.
Strada larga era pustie la ora aceea. Alergam pe malul Dunarii
ca pe Riviera... Parapetul de beton parea o leganare de valuri.
Casele acelea pe care le tot admiram de la distanta se vadeau
acum a avea si flori. Pensionari pe o banca, o nunta cu
exuberanta pe trotuarul devenit neincapator si mereu privirea
captata de Dunare ca o mare. De altfel mi-am amintit de o
priveliste asemanatoare la Techirghiol, doar ca acolo era
tristetea pentru decaderea unui spatiu cu legenda. Aici am lasat
insula despre care mi-am amintit cand acum cativa ani am facut
un popas la restaurant, am accelerat cautand din priviri un alt
indicator care sa ne aproprie de manastire.
Brusc la dreapta, o curba. Si apoi alta. O serpentina, apoi o
alta. Curbe din ce in ce mai stranse, pante din ce in ce mai
abrupte. Urcam dintr-o data pe un munte pe care il ignorasem
pana atunci. Kilometrii aceia se vadeau a fi cu mult mai multi,
imi spuneam cu ochii atintiti pe acul rezervorului de benzina.
Tot speram ca dupa curba urmatoare apare in fine manastirea sau
macar un semn turistic. Nimic. Curba dupa curba, soare si padure,
ba un autocar si copii prin iarba, ba un gard si o cladire cu o
inscriptie despre cercetari meteorologice si in fine soseaua
incepe sa coboare. Brusc se deschide imaginea: o parcare larga
si manastirea.
Prima imagine: flori! Flori! Flori! Multicolore. Amestecate intr-un
loc si grupate pe alocuri. Flori mai simple si flori mai
sofisticate. Liniste. Sentimentul acela specific unor asemenea
lacase. O liniste deosebita de ceea ce intelegem de obicei prin
liniste. Calm, ca o impacare. O maicuta carand o galeata de apa.
Din nou privirea pe delicatetea florilor. Lemn. Trei laturi de
constructie cu mult lemn. In fata se inalta o turla hexagonala,
de lemn, cu acoperisul de tabla azurie. Abia cand am developat
filmul am descoperit ca turla parea a se profila pe cer in chip
atat de firesc de parca ar fi rasarit direct dintre nori.
Culorile se amesteca si muchiile se pierd. Dar unde este Dunarea?
Un pas lateral si din cerdacul care inconjoara biserica se
deschide o priveliste superba. Tot golful acela, toata apa
dintre muntii celor doua maluri, intindere in lateral, intindere
in aval. Printre muscatele rosii de pe braul cerdacului poti
privi cerul, poti privi apa, poti privi in valea cea verde, la
poale de padure. Biserica e din lemn, are si marmura alba,
amestec placut de simplitate si bogatie discreta. Turisti,
aparate foto si din nou flori. Si apoi povestea lacasului pe
langa care nu poti trece daca ai vazut imaginea ctitorului in
biserica.
Despre Pamfil Seicaru, cu pacatele sale, s-au spus multe, se
amesteca bune si rele. De ce aceasta ctitorie? Pentru ca aici,
pe Dealul Mosului, pe cand era sublocotenent in primul razboi
mondial, un obuz l-a ingropat in transeu, pe el si pe un altul.
Dar Dumnezeu i-a salvat si multumirea s-a materializat prin
aceasta manastire. Si a insemnat pe langa manastire si un drum
taiat prin padure: Drumul Eroilor. Acesta porneste din centrul
vechiului oras, cu troite si banci de popas amintind de
regimentele care au luptat pe aceste locuri, si se incheie la
manastirea Sfanta Ana. Ana se numea mama ctitorului. Flori.
Turla profilandu-se pe cer. Drumul ce serpuieste acum repede la
vale, riviera, Dunarea, viaductele si totul ramane o amintire.
Autor:
Marius Dobrin (text si foto 1)
Alexandru Botu (foto 2-3)
|
|
|
|
|
