Provinciali la curtea Regelui
Cum trecem Dambovita pe Stirbei Voda imi pare a porni pe un drum
care urca spre o inaltime aristocratica. A spiritului, a gestului.
M-a intrebat cineva cu ce am venit... Uneori cu trenul, acum cu
masina. De acolo din Provincie. Iar la statia de la Cismigiu am
coborit din 268. Cat sa ne facem ochii roata, din cativa pasi se
deschide perspectiva spre Ateneu, cu polul de atractie spre dreapta,
spre Palat. Cateva trepte in trotuar si piata larga, o deschidere
spre kilometrul zero al istoriei moderne a Romaniei. Era duminica
dupa-amiaza, fara suvoiul de masini de peste saptamana, doar grupuri
razlete de turisti.
Curtea Palatului ne-a primit ca o oaza atemporala intr-un oras
grabit. Verdele pur de dupa ploaie, statuile negre
ca personaje care vor sa-ti spuna o poveste. Steagurile colorate,
semn de vivacitate. Peronul ne-a intampinat nobiliar prin simplitate,
sub un acoperis generos si elegant in detalii, precum cel de la
Palatul Sutu. Zambetul distribuit fiecarui vizitator, replicile
amabile dintr-un repertoriu dedicat celui care calca acel prag din
drag de arta. Garderoba, privirile rotite in toate partile, ahtiate
sa cuprinda totul de prima data, murmurul si aerul ca din foaierul
unui teatru.
Dupa o usa de sticla, brusc am intrat in spatiul unor tablouri
vestite. Rosul de catifea al peretilor, lumina artificiala
proiectata ca pe o scena, daca tot am facut o asemenea comparatie.
Este taramul mirific al primelor culori cu care facem cunostinta. Nu
stiu cum dar prima data privirea ne-a cazut asupra unui cos cu caise.
Nu i-am dat importanta, parca a fost o usoara dezamagire fata de
asteptarile potentate de o promovare sustinuta. Privesc acum inapoi
si regasesc emotia dintotdeauna in fata lucrului care dureaza peste
timp. Sunt aproape 400 de ani de cand a fost pictat, am aproape acea
reactie retractila fata de puful imperceptibil al caiselor.
Asa cum la secolul XVIII am avut impresia ca se
simte fiecare fir din blana de iepure a unul tablou de Chardin.
Fascinanta perceptie a realului prin simtul tactil. O atractie
teribila de a atinge. De atatea ori ne-am apropiat de un tablou de
parca am fi vrut sa patrundem in lumea lui care se deschidea in fata
noastra... Si am remarcat "jocul" tuturor intre a se apropia si a se
departa de tablou, intre a citi eticheta si a capata perspectiva. In
portul Ripetta am zabovit ca si cand atunci am fi coborit dintr-o
barca.
Coloanele majestuoase, personaje care-si joaca rolul in fiecare colt
al decorului, o lume care habar nu are ca a intrat in istoria artei
gratie lui Hubert Robert si in casa noastra printr-un prozaic
poster. Si deja incepem sa percepem prezenta luminii si a umbrei, ca
intr-o calatorie fie si din port in port, seara sau amiaza din
privirile lui Claude Vernet. Apoi lumina divina cand Tatal Ceresc a
creat universul material si toate celelalte scene biblice sau
mitologice au magia cu care esti absorbit de la varsta la care le
descoperi. Dramatismul din tabloul lui Jacques-Louis David, "Belizarie
cerand pomana", te captiveaza cat actul intreg al unei piese. Revin
obsesiv cu aceasta comparatie, mereu am avut sentimentul unei
incursiuni pe o scena multipla pe care se jucau toate acele piese de
teatru. Pentru ca am avut convingerea ca acolo am intalnit oameni.
Ca era Belizarie sau soldatul care-l strafulgereaza din priviri, ca
era Socrate sau Ieroboam aducand jertfa idolilor, toti acestia sunt
vii si povestea lor nu te lasa indiferent, te implica aproape fara
voia ta. Oare ce-si spun Montaigne si Tasso in acea incapere de
subsol dar uimitor de inalta, in care soarele coboara parca treptele
slefuite de timp si strapunse de iarba?
Cata cultura trebuie sa acumulezi ca sa auzi tot ce-si vorbesc
personajele... Cartea e in mainile a doua femei, una pictata de un
anonim si alta a lui Picasso. Aceea de acum un sfert de veac se uita
spre noi. Sunt trei chipuri puternice care te privesc direct in ochi.
Multe, foarte multe personaje au expresivitati impresionante pana la
cel mai fin detaliu, intr-o multitudine de ipostaze. Dar aceasta
femeie, sau barbatul portretizat de Ingres, te scruteaza, cu zambet
sau disimulata curiozitate.
Ester insa nu tradeaza nimic. Nu cere, nu impune.
Leon Benouville o infatiseaza intr-o atitudine calma. Nimic nu pare
a trada exceptia. Doar ca pe masura ce zabovesti in fata tabloului
ajungi sa fii hipnotizat. Ma uitam la un cuplu de indragostiti care
o priveau imbratisati. Se priveau in ochi si reveneau la Ester,
nemiscati. De parca isi culegeau dragostea din privirile ei.
Apoi detalii, peste tot detalii. De la reflexia
in oglinda a portretistului si pana la o fotografie a orchestrei pe
un perete din spatele violoncelistului Pilet zugravit de Degas.
Eruptia Vezuviului pe care o admiri de departe si de care te apropii
curios sa vezi cum a reusit Volaire sa redea incandescenta. Secolul
XX este al altei generatii si fiul meu s-a regasit in jocul de
culori sau linii. Nu poti savura lucrarea lui Eugene Leroy, "Valentina
seara" decat la doi pasi de ea, pentru a vedea stratul gros de
vopsea, denivelarile lui si consistenta, imaginand evolutia acestui
tablou pe parcursul a 16 ani cat a durat pana la fi cel de acum.
Jocul halucinogen al diagonalelor lui Martin Barre pregateste
finalul: "Urme de pensula numarul 50 repetate la intervale regulate
de 30 cm". Niele Toroni, un tablou din 1967. Un joc. Iesirea la
soare, spre un alt joc. Privirile obsesive si forta expresivitatii,
magia creatiei din culoare a ramas undeva in urma, a fost ca si cum
am fi iesit chiar de la Luvru.
Afara revenim intre statui. Si mai ales revenim in istoria noastra
recenta. La umerii lui Corneliu Coposu, umeri pe care s-a cladit
speranta unei renasteri, ca niste aripi. Peste drum chinul unei
rigori etice: Iuliu Maniu. Si pasii ne poarta spre o alee pardosita
cu lemn. "Uite, tata, ca la Hanul lui Manuc". Da, pentru ca
Alexandru Ghildus a declarat ca monumentul acesta l-a gandit legat
emblematic de Bucuresti. Este Piata Revolutiei din 1989, este un
spatiu al recunostintei si al reculegerii, apoi al renasterii printr-o
piramida alba. "Acela e cartoful de care se vorbea?" Pentru
generatia fast-food este mai usor de gasit un asemenea simbol. Doar
ca zabovind in jurul piramidei, privind atent in jur, citind numele
inscriptionate pe arcul ocrotitor, dar mai ales ridicand privirea
spre varf, tot fiul meu zice: "Uite, aceia de sus de fapt sunt
ingeri".
Alexandru Ghildus poate fi linistit, mesajul sau
despre spiritul celor din 1989 care ne insoteste inca, este totusi
usor de citit. Ateneul, Eminescu, cercul istoric se inchide. Si ca-ntr-o
spirala se redeschide cu jocul multicolor al vacilor europene,
racord spre proiectul riguros si generos care ne reconstruieste. De
la Curtea Regelui Soare la noi in Provincie. Undeva in Europa.
Autor: Marius Dobrin
