Paradoxal, asta ar însemna că odată cu apropierea, cu creșterea intimității între doi parteneri s-ar face așteptată și dispariția pasiunii dintre ei. Cred că totul pornește de la ideea că pasiunea e un sentiment, o trăire care poate exista doar la începutul unei relații de dragoste, ca și cum cu cât îl cunoști mai puțin pe partener, cu atât cresc șansele să ai mai multă trăire față de el. Atâta timp cât totul e neclar între doi oameni poate exista pasiunea.
Pasiunea descrisă ca un „foc ce te mistuie în interior” atunci când te întâlnești cu partenerul/a o caută toată lumea, ea ajungând chiar să fie un etalon. Adesea apare gândul: „dacă nu simt ceva în stomac atunci când mă întâlnesc cu el/ea, înseamnă că nu prea ne potrivim, că nu există atracție fizică”. Chiar cred că majoritatea echivalează pasiunea cu atracția fizică.
Dar ce se întâmplă oare cu afecțiunea, cu acel sentiment calm care te face să îl mângâi pe partener atunci când se asteaptă mai puțin, să îl săruți, să fii tandru, să îl sprijini, să fii acolo pentru el/ lângă el? Există ideea preconcepută că pasiunea se duce după o anumită perioadă petrecută împreună. Oare de ce? Pentru că fiecare, odată văzut în relație, începe să își vadă de ale lui: de alte nevoi pe care la începutul relației le-a suprimat pentru că era ocupat/ă cu cuceritul unei alte persoane. Și asta pentru că „a avea o relație/ a avea pe cineva” se supune regulilor sociale.
E ca și cum odată ce ai un partener ți-ai îndeplinit rolul social și poți trece la altceva. De aceea, pe parcursul relației, se instalează un dezinteres treptat față de partener/ă și fiecare se duce în direcția neutră în care îl conduce viața. A avea o relație nu e totul; a o întreține e cel mai greu, pentru că asta înseamnă să îți folosești creativitatea pentru a descoperi mereu ceva nou în celălalt. Fiecare om e un ansamblu făcut din mai multe piese, însă fie din cauza lui fie din cauza celorlalți nu pot fi descoperite decât câteva fragmente. Asta ne duce la o viață monotonă, neschimbată pentru că ne zicem „omul ăsta așa e, nu se poate schimba. Așa e el, într-un fel anume”, de parcă noi am ști totul despre celălalt.
Trăim cu omul de lângă noi cu falsa credință că îl cunoaștem în totalitate, că îi știm nevoile și dorințele și asta doar pentru că îl vedem în fiecare zi, îl auzim și îi vorbim. Cucerirea unui partener nu se produce doar la început, ci tot timpul trebuie să îl „recucerești” cu acele părți din tine pe care de multe ori nici tu nu le cunoști, iar pentru celălalt sunt chiar misterioase.
Singura posibilitate găsită de cei mulți atunci când se plictisesc de partener/ă este aceea de a înșela, de a căuta un alt om cu care să împărtășească o parte din viață, ca și cum cu vechiul partener nu mai poate face asta. Asta înseamnă că de fiecare dată când ne plictisim de cineva cu care stăm câteva luni sau ani începem să îl înșelăm pentru a descoperi din nou acea pasiune nebună de la început. Cu cât se crede mai mult că pasiunea e doar la început, cu atât nevoia de a începe alte relații e mai puternică.
Asta pentru că se crede că o persoană nouă ne va atinge niște porțiuni fierbinți, de care am uitat însă în relația care există de ceva timp. De parcă celălalt ar declanșa în noi pasiunea, nu noi am fi creatorul ei. În noi se regăsesc toate sursele sentimentale și atunci când nu mai simțim dăm vina pe celălalt și căutăm pe altcineva. Cum se face că inițial ne-am potrivit, ne-am iubit, iar acum nu ne mai unește nimic?
