| |
|
|
Rutina ucide pasiunea?
Paradoxal, asta ar insemna ca odata cu apropierea, cu cresterea
intimitatii intre 2 parteneri s-ar face asteptata si disparitia
pasiunii dintre ei. Cred ca totul porneste de la ideea ca pasiunea e
un sentiment, o traire care poate exista doar la inceputul unei
relatii, ca si cum cu cat il cunosti mai putin pe partener, cu atat
cresc sansele sa ai mai multa traire fata de el. Atata timp cat
totul e neclar intre 2 oameni poate exista pasiunea.
Pasiunea descrisa ca un „foc ce te mistuie in interior” atunci cand
te intalnesti cu partenerul/a o cauta toata lumea, ea ajungand chiar
sa fie un etalon. Adesea apare gandul: „daca nu simt ceva in stomac
atunci cand ma intalnesc cu el/ea, inseamna ca nu prea ne potrivim,
ca nu exista atractie fizica”. Chiar cred ca majoritatea echivaleaza
pasiunea cu atractia fizica.
Dar ce se intampla oare cu afectiunea, cu acel sentiment calm care
te face sa il mangai pe partener atunci cand se asteapta mai putin,
sa il saruti, sa fii tandru, sa il sprijini, sa fii acolo pentru el/langa
el? Exista ideea preconceputa ca pasiunea se duce dupa o anumita
perioada petrecuta impreuna. Oare de ce? Pentru ca fiecare odata
vazut in relatie incepe sa isi vada de ale lui: de alte nevoi pe
care la inceputul relatiei le-a suprimat pentru ca era ocupat/a cu
cuceritul unei alte persoane. Si asta pentru ca „a avea o relatie/ a
avea pe cineva” se supune regulilor sociale.
E ca si cum odata ce ai un partener ti-ai indeplinit rolul social si
poti trece la altceva. De aceea pe parcursul relatiei se instaleaza
un dezinteres treptat fata de partener/a si fiecare se duce in
directia neutra in care ii conduce viata. A avea o relatie nu e
totul; a o intretine e cel mai greu, pentru ca asta inseamna sa iti
folosesti creativitatea pentru a descoperi mereu ceva nou in celalat.
Fiecare om e un ansamblu facut din mai multe piese, insa fie din
cauza lui fie din cauza celorlalti nu pot fi descoperite decat
cateva fragmente. Asta ne duce la o viata monotona, neschimbata
pentru ca ne zicem „omul asta asa e, nu se poate schimba. Asa e el,
intr-un fel anume”, de parca noi am stii totul despre celalat. Traim
cu omul de langa noi cu falsa credinta ca il cunoastem in totalitate,
ca ii stim nevoile si dorintele si asta doar pentru ca il vedem in
fiecare zi, il auzim si ii vorbim. Cucerirea unui partener nu se
produce doar la inceput, ci tot timpul trebuie sa il „recuceresti”
cu acele parti din tine pe care de multe ori nici tu nu le cunosti,
iar pentru celalalt sunt chiar misterioase.
Singura posibilitate gasita de cei multi atunci cand se plictisesc
de partener/a este aceea de a insela, de a cauta un alt om cu care
sa impartaseasca o parte din viata, ca si cum cu vechiul partener nu
mai poate face asta. Asta inseamna ca de fiecare data cand ne
plictisim de cineva cu care stam cateva luni sau ani incepem sa il
inselam pentru a descoperi din nou acea pasiune nebuna de la inceput.
Cu cat se crede mai mult ca pasiunea e doar la nceput, cu atat
nevoia de a incepe alte relatii e mai puternica.
Asta pentru ca se crede ca o persoana noua ne va atinge niste
portiuni fierbinti, de care am uitat insa in relatia care exista de
ceva timp. De parca celalalt ar declansa in noi pasiunea, nu noi am
fi creatorul ei. In noi se regasesc toate sursele sentimentale si
atunci cand nu mai simtim dam vina pe celalalt si cautam pe
altcineva. Cum se face ca initial ne-am potrivit, ne-am iubit, iar
acum nu ne mai uneste nimic?
Autor: Cristina Dinu-Voicu
|
|
Cristina Dinu-Voicu este psihoterapeut. A absolvit Facultatea
de Sociologie si Asistenta Sociala, Universitatea Bucuresti in 2002. A urmat
cursuri de formare in psihoterapie experientiala si psihoterapie de grup. Din
2003 studiaza psihoterapie de orientare psihanalitica. |
|
|
|
|
