Natura, cămara de leacuri a omenirii

Lumea plantelor este o colecție imensă de compuși chimici activi. Aproape jumătate din medicamentele moderne folosite în zilele noastre își au originea în plante, iar un sfert dintre ele conțin extracte din plante sau compuși chimici activi obținuți direct din plante. Ne aflăm totuși încă la început și mai sunt multe de descoperit și de cercetat. Astăzi, în întreaga lume sunt căutate specii noi de plante, care ar putea sta la baza unor noi medicamente.

De la începuturile istoriei

Plantele au fost folosite dintotdeauna de către oameni pentru alinarea suferințelor. Le-au fost atribuite puteri magice, iar apoi, treptat, au început să le fie descoperite proprietățile. Datorită strămoșilor noștri care au descoperit de-a lungul mileniilor proprietățile benefice, dar și pe cele toxice, ale plantelor, ne putem bucura astăzi de beneficiile medicinei naturale.

Folclorul botanic a fost transmis de-a lungul istoriei. Rămășițele de semințe conservate, descoperite de către cercetătorii care au studiat mormintele antice, confirmă consemnările medicilor și botaniștilor din timpuri îndepărtate despre plantele medicinale pe care le foloseau. Aceste cunoștințe despre proprietățile binefăcătoare ale plantelor au fost confirmate în ultimii ani și sunt susținute prin studii științifice, care atestă atât siguranța, cât și eficacitatea multor tratamente pe bază de plante.

Cu mii de ani în urmă, vechii egipteni au descoperit metode simple de extragere și folosire a ingredienților activi din plante. Există papirusuri egiptene datând din jurul anului 2000 î.Hr., care consemnează utilizarea parfumurilor și a uleiurilor fine. Este, de asemenea cunoscut faptul că uleiurile și cerurile aromatice jucau un rol important în procesul de îmbălsămare.

În Grecia antică, Hipocrate, cunoscut drept părintele medicinei, recomanda deja utilizarea medicinală a usturoiului și sparanghelului pentru proprietățile lor diuretice, a macului ca inductor al somnului și a frunzelor de salcie pentru combaterea durerii și a febrei. În secolul I d.Hr., Dioscorides, alt medic grec, a fost cel care a creat prima colecție de plante medicinale. Tratatul său asupra acestui subiect a fost tradus în arabă și persană. Această lucrare a lui a fost folosită secole mai târziu și de învățații musulmani care au influențat multe mari universități ale acelei perioade, mai ales cea din Montpellier, cel mai faimos centru european de studii botanice.

Ca urmare a comerțului cu Africa și cu Asia, cămara de leacuri din plante a occidentalilor s-a îmbogățit cu scorțișoară, camfor, ghimbir, ginseng, lemn de santal, nucșoară, turmeric și senna. Totuși, pentru o lungă perioadă de timp, utilizarea plantelor (indigene dar și a acelora cu origini îndepărtate) s-a bazat pe convingeri mai mult sau mai puțin fanteziste. În Evul Mediu, medicina plantelor era un amestec de magie, superstiții și observații empirice.

Începând din perioada Renașterii, oamenii de știință și-au spus cuvântul, respingând elixirurile și alte remedii magice ale alchimiștilor. Plantele indigene erau recoltate cu grijă și folosite pe scară largă la prepararea infuziilor, a decocturilor și a unguentelor. Aceste plante formează o mare parte a tratamentelor tradiționale care ne-au rămas moștenire și care sunt folosite și astăzi.

Principiile active

La sfârșitul secolului XVIII, Carl Wilhelm Scheele, chimist suedez înzestrat, a obținut acid tartric din struguri, acid citric din lămâi și acid malic din mere. Tehnicile folosite de el și de contemporanii lui au dus la izolarea primilor compuși purificați din plante care au putut fi utilizați ca medicamente.

Mai întâi a fost izolată morfina din macul de grădină, în 1803, apoi cofeina din boabele de cafea în 1819, chinina din coaja arborelui cinchona și colchicina din Colchicum autumnale în 1820. Atropina a fost izolată din mătrăgună în 1835.

În secolul XVIII, dr. William Withering, medic și botanist englez, a devenit interesat de degetelul roșu comun, care era folosit pe scară largă în medicina populară, ca tratament împotriva retenției de apă. În 1795, el a publicat o lucrare despre plante, în care descria proprietățile diuretice ale degetelului roșu și efectul benefic al plantei asupra „slăbiciunilor cardiace”. Studiile clinice care au folosit extracte din frunze au început din 1809, însă abia pe la 1835, s-a reușit izolarea principiului activ al plantei – digitalina, de către chimistul francez Claude Adolphe Nativel. Astăzi, specia înrudită, degețelul lânos, stă la baza multor medicamente pentru tratarea afecțiunilor cardiace.

Aspirina din salcie, una dintre cele mai importante descoperiri

Unul din arborii care au suscitat un mare interes lumii științifice este salcia. La începutul secolului XIX, chimiști din Germania, Italia și Franța au început să caute compușii din coaja acesteia, responsabili pentru apreciatele efecte de combatere a durerilor. Farmacistul german Johann Buchner a fost primul care a reușit, în 1828, să obțină salicilina – componentul principal – în formă pură. În 1838, chimistul italian Raffaele Piria a obținut și el acid salicilic din scoarță prin diverse procese chimice. Însă acești compuși descoperiți timpuriu provocau probleme gastrice și bășici în gură.

În 1853, chimistul francez, Charles Frederic Gerhardt, a sintetizat forma modificată a acidului salicilic, acidul acetilsalicilic. Dar acest rezultat nu a fost exploatat decat 40 de ani mai târziu când un chimist german, Felix Hoffman, care lucra pentru firma Bayer, a redescoperit compusul lui Gerhardt. Hoffman i l-a administrat cu succes tatălui său, care suferea de artrită. Bayer a decis să comercializeze acidul acetilsalicilic sub forma unui nou medicament împotriva durerilor și a patentat compusul în 1899. Astfel s-a născut din salcie primul medicament modern, care își păstrează poziția de lider, având în vedere că în întreaga lume se vând anual 12 000 de tone de aspirină.

O nouă eră

Începând cu anii ’30, progresele înregistrate în chimie au facilitat reproducerea ingredienților activi din plante. Însă plantele vor continua să-și aibă importanța medicală cuvenită.

Compușii lor activi pot fi ușor modificați pentru a li se mări eficacitatea sau pentru a reduce efectele secundare nedorite, dar ei constituie încă baza medicamentelor vitale pentru tratarea unor boli precum cardiopatiile, cancerul sau malaria. În plus, aceștia constituie în continuare esența medicinei naturiste, un domeniu care nu a fost încă pe deplin înțeles și explorat.