Un purcel clocitor
Am crescut si ingrijit porci timp de 44 de ani. Acum cativa ani, una din scroafele mele a calcat pe piciorul unui purcelus si l-a ranit, asa ca am luat purcelul in casa, pentru a-l putea ingriji. Mai aveam prin curte si o rata. Dupa cateva saptamani, purcelusul si rata s-au imprietenit la toarta, astfel ca dimineata isi luau micul dejun in acelasi timp cu pisica si cainele.
Cand avea vreo doua luni, purcelusul a inceput sa dispara atunci cand animalele terminau masa. A facut asta vreo zece zile la rand. Intr-o buna zi, m-am hotarat sa-l urmaresc.
Purcelusul era istet, caci se oprea, asculta si privea imprejur ca sa verifice daca era urmarit. In cele din urma, spre uimirea mea, m-a condus spre locul unde rata depusese 23 de oua, pe care le clocea, reusind, insa, sa acopere doar vreo trei sferturi din ele.
Era aproape incredibil sa vezi purcelusul pasind peste oua de parca stia ca nu trebuie sa le sparga. Si nu le-a spart. Usurel, cu grija, s-a intins peste restul de oua. Si tot asa timp de zece zile, pana cand rata si-a dat seama ca ouale nu erau fertile.
Ted Hosking, Dandenong, Victoria
Cei trei muschetari
Era iarna, era frig, iar eu intarziasem. L-am zarit in timp ce conduceam pe autostrada spre nord, la o ora de varf, incercand sa ma decid ce sa gatesc la cina. Pe partea stanga a drumului, la vreo doi metri de asfaltul autostrazii, era un pui de foxterrier. Infrunta zgomotul si mirosul traficului. Astepta.
Emana atata speranta incat intre noi s-a creat imediat o legatura. M-am pomenit virand pe prima iesire la dreapta, facand sensul giratoriu spre sud si angajandu-ma pe sensul opus al autostrazii.
Era inca acolo. A Alergat la mine dand din coada si rasufland cu limba scoasa. Stiam ca vei veni! Am oprit motorul si am coborat, urmandu-l in timp ce alerga catre un santulet plin cu apa. Haide pe aici! Am lipait prin noroi dupa el si am zarit un al doilea catelus stand pe jumatate in apa, parand sa incurajeze o a treia catelusa, trantita in mocirla. Era blocata pe-o parte, cu labuta prinsa intr-un arc metalic ruginit.
Am ingenuncheat langa ea. Arcul era greu si toti patru am scos un suspin de usurare cand am reusit s-o eliberez. I-am masat labuta pentru a-i reactiva circulatia si atunci mi-a lins mana. Am ridicat-o. S-a scuturat si, dupa ce toti trei mi-au multumit in felul lor, au pornit fericiti, urcand pe malul celalalt. Misiune indeplinita.
Olwen Macrae, Woodend, North Canterbury
Napoleon, puiul de cotofana
Linda, partenera mea de viata, a gasit un pui de cotofana abandonat pe marginea soselei. L-am numit Napoleon si l-am pastrat aproape trei ani. Cocotat in copacul de la fereastra dormitorului nostru, ne intampina cu un „Hello!”, pe cand leneveam in pat dimineata. Le spunea „Hello!” si pisicilor cand acestea intrau in camera.
Unul dintre jocurile lui preferate era sa-mi inapoieze un dop de sampanie. Aruncam dopul cat mai departe si el zbura, il aducea inapoi si-l aseza la picioarele noastre ca sa il aruncam din nou. Putea prinde bucatele de mancare aruncate tocmai din cealalta parte a camerei si canta cu ciocul plin.
Insa cea mai remarcabila trasatura o reprezenta talentul sau muzical. Lasandu-l singur in casa toata ziua, ne intorceam seara curiosi sa vedem ce a mai invata de la radio. Canta perfect anumite arii si arpegii. Chiar isi imbunatatise propria varianta a temei din „Uvertura 1812” de Ceaikovski. O canta tot timpul. De fapt, ce melodie putea fi mai potrivita pentru o pasare pe care o cheama Napoleon?
Bob Brockie, Eastbourne, Wellington
Vacuta salvatoare
Acum cativa ani, intr-o dimineata de duminica, m-am dus cu tata sa mutam niste vite dintr-un tarc mlastinos. Am trimis cainii de jur-imprejur si, incet-incet, toate vitele s-au indreptat spre poarta, cu exceptia uneia.
O vacuta neagra statea de cealalta parte a tarcului. Se holba la noi, mugind nemiscata. Cainii au alergat catre ea, latrand si sarind, insa ea a ramas neclintita. Pana la urma, tata si-a pierdut rabdarea si atunci am dat ocol tarcului. Ne-am apropiat intrebandu-ne de ce nu voia sa se miste. A mugit din nou si, spre mirarea noastra si-a plecat capul catre mlastina. Privind intr-acolo, am vazut o oaie impotmolita pana la gat in noroi. Am inceput sa sapam dupa ea si, in cele din urma, am eliberat-o. Abia atunci vacuta s-a oprit din mugit si a pornit catre cealalta parte a mlastinii, iesind pe poarta tarcului.
De fiecare data cand intru in tarcul respectiv imi amintesc de ziua aceea si ma gandesc la curajul si istetimea vacutei care si-a ajutat un tovaras la nevoie.
Lydia Cave, Wanganui
Instinct matern
Acum cativa ani, locuiam intr-o casuta cu doua camere aflata pe un teren de patru hectare, acoperit cu tufisuri. Ca sa destelenesc ferigile intr-unul din tarcuri, am cumparat, ca ajutor, o capra pe nume Lucy, cu coarne lungi si par alb, matasos. Era prietenoasa si ma insotea pretutindeni, fie ca lucram in tarc, fie ca ma relaxam citind o carte. Ii placea chiar sa alerge impreuna cu cainii.
Intr-o noapte m-au trezit niste zgomote venind de sub casa. Se auzea de parca cineva lovea in podeaua de sub patul meu. Dar cum cainii nu se agitau deloc, am presupus ca era vorba de vietuitoare nocturne si am adormit la loc. Ceva mai tarziu, s-a auzit clar un ciocanit in usa. Era 3 noatea. M-am dat cu greu jos din pat si, impreuna cu labradorul meu de incredere, care latra langa mine, am deschis usa. In fata mea era Lucy. Brusc, a inceput sa behaie si sa sara de colo-colo, alergand dintr-o parte in alta, manifestandu-si in mod evident dorinta de a fi urmata.
Am pus mana in graba pe o lanterna, mi-am tras cizmele de cauciuc si am pornit dupa ea. N-a trebuit sa mergem prea mult. S-a dus in spatele casei, unde am putut observa ca sapase o vizuina in solul moale de sub dormitorul nostru. Acolo sedeau doi iezi nou-nascuti, cu boturi rozalii, la fel de albi ca mama lor.
Lucy s-a tarat dedesubt, lovind cu coarnele scandurile podelei de deasupra, si s-a asezat mandra langa puii ei. Ce surpriza! Nici macar nu stiam ca e gestanta cand o cumparasem.
Altfel, Lucy le-ar fi dat viata iezilor in confortul hambarului, unde i-ar fi fost cald si bine intr-un culcus de paie. In schimb, ea se hotarase sa nasca acolo unde a crezut ca vor fi in deplina siguranta. Apoi a venit sa-mi dea vestea cea mare.
Janet Ibbotson, Henderson, Auckland
Pacientul istet
Atunci cand Sandy, labradorul nostru auriu, avea cam zece ani, l-am dus la veterinar, departe de casa, pentru a-i trata o rana. Medicul i-a pus cateva copci si un bandaj si ne-a recomandat sa-l aducem din nou oeste doua saptamani pentru a-i scoate copcile. Din cand in cand verificam rana, care se vindeca frumos. La sfarsitul celor doua saptamani, copcile disparusera complet, astfel incat nu m-am mai obosit sa-l duc la veterinar.
Trei luni mai tarziu, a venit vremea vaccinarii anuale pentru Sandy. Putin stanjenit ca nu ma intorsesem sa-i scoata copcile, i-am explicat medicului motivul pentru care nu mai venisem.
Spre surprinderea mea, doctorul mi-a povestit ca Sandy se intorsese el insusi in fiecare zi pentru tratament, asteptand la usa din spate pentru ca medicul sa-i curete rana. In ultima zi, cand i-a scos copcile, doctorul i-a spus lui Sandy ca nu mai trebuia sa vina. Iar Sandy nu s-a mai intors la el.
Graham Evans, Bullajura, Western Australia
Foarte frumoase poveștile. Aproape de necrezut
Are dreptate. Poveștile sunt fantastice.