Despre cainii de rasa

Câinii au fost primele animale domesticite și de atunci omul se folosește de ei. Au fost înmulțiți selectiv de către oameni pentru diferite scopuri. Rezultatul este un animal care apare într-o gamă largă de forme, mărimi și aptitudini.

Câinele, Canis familiaris, este un mamifer vertebrat, un carnivor din familia Canidae, care include vulpea, șacalul, lupul și câinele australian dingo.

În general se crede despre câine că se trage dintr-un animal asemănător lupulului – eventual o încrucișare între lup și șacal – care a trăit cu mai multe milioane de ani în urmă. Chiar și în ziua de azi, câinii domestici pot să se încrucișeze cu șacalii. Unii cred ca toți câinii pot fi împărțiți în două tipuri generale: cei care seamănă cu lupii și cei care seamănă cu șacalii. Însă unii oameni de știință susțin că toți câinii sunt descendenții unei singure specii, anume ai speciei dispărute Tomarctus, care a dat naștere la patru rase distincte – Canis familiaris Leineri, Canis Familiaris matris optimae, Canis familiaris intermedius și Inostrazewi. Adepții acestei teorii cred că toți câinii din ziua de azi sunt descendeți ai uneia dintre aceste patru protospecii.

Indiferent care ar fi adevărul despre originea lor, este destul de clar faptul că îmblânzirea câinilor a început încă din epoca de piatră – cu cel puțin 50.000 și poate chiar 100.000 de ani în urmă. Acest lucru este dovedit de picturile rupestre rămase din paleolitic (epoca de piatră timpurie), ce reprezintă oameni vânând cu câini. Cele mai vechi rămășițe de câini domesticiți au fost găsite în locuințe excavate din Europa, care datează de la sfărșitul mezoliticului (epoca de piatră mijlocie). Acești primi câini semănau cu câinele dingo, un câine sălbatic originar din Australia.

Există multe teorii despre modul și motivul exact pentru care câinii au ajuns să fie considerați „cei mai buni prieteni ai omului”, dar nu există practic nici o dovadă care să le susțină. Este posibil ca, deoarece câinii se hrăneau cu resturi lăsate de oameni, ei să îi fi adoptat pe oameni și nu invers. Dar odată ce omul și câinele s-au întâlnit, omul a cultivat calitățile acestui animal inteligent, capabil și, de cele mai maulte ori, docil.

Începutul înmulțirii selective

După domesticire, câinii au fost înmulțiți selectiv pentru diferite scopuri, și astfel s-au format câinii de rasă sau pursânge care ne sunt atât de cunoscuți. În prezent, mulți câini sunt doar animale de companie. Inițial, toți câinii au fost crescuți pentru a lucra, dar în China unele rase au fost – și încă mai sunt – crescute pentru a fi mâncate. Chiar și pudelii, care acum par niște vietăți aproape exclusiv decorative și nu foarte utile, au fost inițial crescuți drept câini de aport pentru păsările de apă.

Aproximativ între anii 3000 și 2000 î.Hr. vechii egipteni au creat mai multe rase, printre care un fel de ogar și o altă rasă, asemănătoare cu terrierul. Cirus cel Mare, regele Persiei în secolul al VI-lea î.Hr., avea haite mari de câini de vânătoare moloși (din regiunea cu același nume a Albaniei moderne), care îl însoțeau în lupta împotriva Lidiei în Asia Mică.

În literatura greacă și romană se face adesea referire la câini domesticiți, iar în ultimele câteva secole înainte de Hristos se știe că romanii aveau câini de casă, câini ciobănești, câini de vânătoare și câini de pază pentru protejarea templelor și a clădirilor publice.

Câini de rasă

La origine, câinii au multe trăsături genetice variabile, iar aceasta înseamnă că membrii unei singure ponte pot să se nască cu o gamă largă de forme, pete și temperamente. Câinii care s-au înmulțit la întâmplare, fără intervenție umană, sunt numiți corcituri. Câinii care au fost înmulțiți deliberat sau selectiv, pe de altă parte, au caracteristici fizice ce pot fi recunoscute și de obicei sunt destul de distincte. Aceștia sunt cunoscuți sub numele de câini de rasă sau pursânge. Omogenitatea fizică izbitoare în cadrul fiecărei rase de câini domestici este aproape exclusiv rezultatul înmulțirii și al selecției artificiale.

Câinii au fost înmulțiți selectiv pentru a le dezvolta și întări acele caracteristici care îi fac să fie deosebit de eficienți într-o anumită activitate. De exemplu, câinii corgi Cardigan și Pembrok, deoarece aveau picioare scurte, erau folosiți la adunarea vitelor: ei puteau să apuce cu ușurință partea din spate a picioarelor vacilor și să evite loviturile acestora deoarece copitele treceau, fără să îi atingă, peste capetele lor. În consecință ei au fost special crescuți pentru acest scop.

În prezent, Clubul Chinologic al Marii Britanii recunoaște 165 de specii diferite de câini. Acestea sunt împărțite în două categorii, sportive și nesportive. Fiecare grup ete mai departe subîmpărțit în trei clase: câinii sportivi pot să fie câini de vânătoare, câini de aport (scotocitori sau retrieveri) sau terrieri; rasele nesportive sunt cunoscute sub numele de câini de lucru, câini de joacă sau câini utilitari.

Câinii sportivi

Rolul câinilor de vânătoare este de a urmări vânatul. Câinii de aport sunt instruiți pentru a ajuta la găsirea vânatului și la stârnirea păsărilor, pentru a putea fi împușcate de vânători. Câinii de vânătoare sunt crescuți de obicei pentru a vâna un anumit animal. Astfel găsim vânători de vulpi, de vidre și de cerbi, precum și câini de hăituit și copoi, care inițial erau folosiți la vânătoarea de iepuri sălbatici.

Printre câinii de aport, prepelicarii sunt crescuți și instruiți pentru localizarea vânatului după miros; diferite rase de ponteri sunt folosite la vânătoarea de fazani și de potârnichi, pentru că ei simt mirosul prăzii și apoi privesc țintă în direcția sa, astfel încât păsările pot fi localizate și împușcate când încearcă să-și ia zborul. Când o pasăre este împușcată, ea poate să cadă la o distanță de mai mulți metri de vânător, iar câinii de aport aduc vânatul la stăpân fără să îl distrugă sau să îl mănânce.

Aproape orice câine de talie mijlocie sau mare poate să fie câine de pază, dar rasele preferate sunt ciobăneștii germani, dobermanii, buldogii și rotweillerii, Mastiffii sunt de asemenea excelenți câini de pază. Această rasă era cunoscută de romani, pe care au importat-o probabil din Fenicia. Cele mai cunoscute rase de mastiff sunt marele danez, unul dintre cei mai mari, și boxerul cu botul turtit.

Câinii ciobănești ajută la mânarea și păstoritul oilor, și pot chiar să protejeze turma de animale de pradă. Concursurile de câini ciobănești – în care câinii sunt testați în exerciții cronometrate și teste de inteligență – sunt printre cele mai mari spectacole din viața de la țară. Alte rase de câini, printre care se numără câinii welsh corgi menționați mai devreme, îndeplinesc același rol în controlul vitelor.

Vederea și mirosul

Câinii însoțitori sunt instruiți pentru a fi ochii oamenilor nevăzători. Labradorii sunt rasa preferată, datorită inteligenței și a docilității lor, dar se folosesc și ciobăneștii germani și alte rase. Experiența recentă cu câini însoțitori ne indică pericolele înmulțirii selective intensive. Deoarece a apărut îngrijorarea pentru faptul că toți câinii însoțitori – în principal labradorii, dar nu numai ei – au artrită degenerativă la șolduri, crescătorii au fost încurajați să nu folosească pentru reproducție animale cu antecedente în genealogie. Rezultatul a fost că incidența artritei a scăzut, dar problemele de temperament au devenit mai frecvente.

Toți câinii au simțul mirosului foarte dezvoltat, iar cei care au nasul cel mai bun sunt folosiți de poliție și de ofițerii de vamă la „adulmecat”, pentru localizarea drogurilor și altor articole. Copoii, crescuți inițial drept câini de vânătoare și de aport, sunt folosiți la unele puncte de acces în SUA pentru verificarea pasagerilor și a bagajelor lor, în căutare de plante ilegale ce pot să aducă boli în țară. Nu există un motiv anume pentru utilizarea copoilor în acest scop – simțul mirosului la câini este în general la fel de bine dezvoltat.

Din cât se știe, primii câini de curse au fost probabil crescuți în Egipt cu mii de ani în urmă. Cei mai rapizi sunt ogarii, care pot să atingă viteze de peste 50 km/h. În multe țări la curse ei sunt puși să alerge după un iepure mecanic care fuge în fața lor pe piste, pe perimetrul unui traseu oval. Ogarii sunt în realitate câini de vânătoare transformați, iar ei își urmăresc prada mai degrabă după vedere, decât după miros.

Cel mai vestit câine de salvare este fără îndoială Saint Bernardul, un animal mare și lățos numit după mănăstirea din Marea Trecătoare Saint Bernard din alpii Elvețieni de unde, timp de peste 200 de ani, se trimiteau câini pentru a-i ajuta pe călătorii rătăciți în zăpadă. Alte rase, precum câinii din Newfoundland, sunt instruți să salveze oameni de la înec, ei înotând cu funii de salvare la ei.

Greutate și măsurile

Câinele mascul se numește cățel, iar femela este numită cățea. Ei trăesc în medie timp de aproximativ 15 ani și doar rar trec de vârsta de 20 de ani. Câinii variază mult ca mărime și aspect fizic. Un câine matur poate să cântărească oricât între 2 kg și 99 kg, în funcție de rasă și poate să aibă înălțimea de la 12,5 cm până la 90 cm la greabăn. Câinii sunt uneori categorisiți în funcție de mărime: rasele de joacă sau miniaturale au înălțimea de până la 25 cm la greabăn; câinii mici au înălțimea între 25 cm și 49 cm; cei mijlocii între 40 cm și 60 cm, iar cei mari peste 60 cm.

Caracteristici

În ciuda gamei largi de diferențe de ordin exterior, din punct de vedere anatomic câinii sunt foarte asemănători. Diferențele constau în principal în mărime, lungimea picioarelor, lungimea botului, mărimea și poziția urechilor, lungimea, forma și ținuta cozii, precum și lungimea, densitatea, culoarea și caracterul părului ce le acoperă corpul. Blana poate să fie cu păr scurt sau lung, creț sau drept, și poate să aibă sau nu un strat bazal de puf. Unele rase, precum câinele mexican fără păr, sunt aproape complet lipsite de pilozitate.

Variază și lătratul sau „vocea” – basenji practic nu au voce, iar copoii sunt remarcați pentru lătratul lor, care este aproape un urlet.

Pentru multă vreme, s-a crezut că câinii nu disting culorile, dar acest lucru nu este adevărat. Ei nu pot să diferențieze culorile de la galben-verzui și portocaliu până la roșu, dar cercetările arată că ei pot să distingă culorile de la capetele opuse ale spectrului. Câinele matur are 42 de dinți, incluzând molarii; câinele tânăr are dinți de lapte care cad la vârsta de aproximativ 5 luni. Pentru a bea, câinele lipăie cu limba. Câinii nu transpiră; căldura este eliminată prin nasul umed și evaporarea de pe limbă și traiectul respirator (prin gâfâit).

Hrănirea

Câinii sunt animale carnivore. Deși uneori mănâncă legume gătite sau crude, precum și cereale, principala lor hrană trebuie să fie întotdeauna carnea. Se poate adăuga și lapte în hrana lor, dar nu mai mult de doi litri pe săptămână. Câinii maturi trebuie hrăniți de două ori pe zi: câinele de talie mijlocie, cum ar fi labradorul, mănâncă în mod normal aproximativ 250 g de carne la fiecare masă.

Reproducerea

Cățeaua atinge maturitatea sexuală la vârsta de 7-18 luni. Câinii pot să se înmulțească la interval de șase luni, iar perioada lor de gestație este în general de aproximativ 9 săptămâni. Cuibul mediu are între 3 și 6 cățeluși, dar poate să conțină până la 12. Puii sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se în a zecea zi. Câinele este complet dezvoltat la sfârșitul celui de-al doilea an de viață.

Boli și paraziți

Cele mai frecvente boli ale câinilor sunt jigodia canină, limbricii, tenia și paraziții cardiaci. Cea mai gravă este rabia, o boală a sistemului nervos care poate fi transmisă oamenilor prin mușcătura unui animal contaminat. Imediat ce apar simptomele rabiei, câinele nu mai poate fi tratat și trebuie omorât. Jigodia și rabia sunt virusuri infecțioase care pot fi prevenite prin vaccinuri administrate când câinele este pui. Jigodia se caracterizează prin febră, diaree, dificultăți în respirație și convulsii.

Teniile sunt paraziți intestinali ce se transmit, de obicei, câinelui prin purici sau râie de câine. Segmente din vierme pot să treacă în scaun; acestea seamănă cu boabe de orez cafenii și se lipesc de blana câinelui. Infecția cu limbrici apare tot în intestin și este provocată de înghițirea ouălor infecțioase ale acestor viermi. Infecțiile cu tenie și cu limbrici sunt caracterizate prin incapacitatea de a se înzdrăveni în ciuda hrănirii, precum și vărsături ocazionale și diaree. Paraziții cardiaci trăiesc adesea în inimă și sunt transmiși câinilor de țânțari infectați. Simptomele sunt tuse cronică, respirație greoaie și, în cazuri grave, colapsul. Tratamentul constă, de obicei, în medicamente și înlăturarea pe care chirurgicală a viermilor.

Căpușele sunt paraziți care se fixează pe câine și îi sug sângele. Căpușele izolate pot fi înlăturate mecanic, dar infestările grave necesită sprayuri și băi. Mușcăturile de purice provoacă mâncărimi puternice care irită câinele. Uleiul de pin, de obicei, omoară purecii.