Timidul este rezultatul unei carențe educative care, paralizat de defectul său, nu poate acționa cum ar dori, nu se poate realiza pe măsura potențelor lui, precum și tânărul cu adevărate infirmități psihice exacerbate de sentimentul inferiorității, de trauma anormalului. Tulburările vasomotorii ale feței, asudarea mâinilor, bâlbâiala și multiplele inhibiții psihice și fizice, tulburări ale conduitei, efortul de a trece neobservat sunt semne clare ale timidității.
Rezultatul îl constituie cel mai adesea obrăznicia (insolența), retragerea în sine, refuzul sau imposibilitatea relațiilor cu alții. Apare și sentimentul de inferioritate, de vinovăție mai ales când timidul este exclus de ceilalți care îi accentuează și mai mult tulburarea.
Timiditatea copiilor este în general provocată de timiditatea părinților, care o induc ca pe o adevărată boală de familie. Preocuparea excesivă a părinților față de copii, prieteniile inadecvate și dorința de a păstra toată afecțiunea copilului la fel ca și ambiția de a cere copilului mai mult decât poate acesta să dea îl vor transforma pe acesta din urmă într-un timid incurabil.
Alte cauze ale timiditătii mai pot fi schimbările în relațiile familiale (certuri, divorț, alți copii etc.), supravegherea obositoare și criticile permanente sau ignorarea copilului și lipsirea acestuia de afecțiune sau de a avea propria activitate, nervrozele și abandonul școlar.
În cele mai multe cazuri timiditatea poate fi eliminată prin educație. Copilul trebuie ajutat să-și stăpânească reacțiile, să-și cunoască defectele și calitățile și să știe cum să-și îmbunătățească atât nivelul intelectual cât și cel fizic prin activități în aer liber. Dar este foarte important ca această schimbare, această modelare, să se facă cu un suport afectiv solid, altfel copilul se va pierde în imperiul singurătății.
*text preluat din revista „Psihologia”
