Bulimia nervoasă reprezintă o dezordine alimentară, un dezechilibru legat de cantitatea alimentaţiei, care afectează sănătatea organismului, în general, şi sănătatea dinţilor, în particular.
Se manifestă printr-un exces alimentar, având la bază un stres emoţional mai accentuat şi pe o anumită perioadă de timp, determinând modificări ale sistemului digestiv. Acesta conţine pe lângă multe alte substanţe şi acizi care determină „măcinarea“ alimentelor. Problema apare atunci când aceste substanţe ale stomacului refluează în gură şi atacă smalţul dintelui. Vomele repetate pot eroda serios smalţul, iar în timp dintele devine excesiv de translucent şi uscat. După studiile unor asociaţii internaţionale, aproape 89% dintre pacienţii cu bulimie prezintă semne ale eroziunii dentare, din cauza acidităţii substanţelor gastrice.
În timp, această pierdere a smalţului dentar poate fi considerabilă, iar dintele se modifică la culoare, formă şi dimensiune. El poate deveni, de asemenea, strălucitor, translucent şi sensibil la temperatură. Glandele salivare se pot umfla, modificând forma feţei, mărind-o, dând senzaţia de gură mai mult pătrată decât rotundă.
Buzele devin mai roşii, uscate şi crăpate, iar pacientul poate prezenta senzaţia de gură uscată.
Anorexia nervoasă
Reprezintă o altă dezordine în alimentaţie, care se caracterizează printr-o frică intensă de îngrăşare, din dorinţa de a slăbi şi din incapacitatea menţinerii unei greutăţi normale, raportate la înălţime şi vârstă. Reprezintă, de fapt, o înfometare autoindusă.
Fiecare dintre aceste dizarmonii răpeşte organismului mineralele adecvate, vitaminele, proteinele şi alte substanţe nutritive necesare organismului, determinând afecţiuni la nivel dentar, muscular sau, mai grav, la nivelul organelor genitale.
În ultimii ani se vorbeşte din ce în ce mai mult şi despre o alta tulburare a comportamentului alimentar: pe lângă bulimie şi anorexie a apărut şi „binge eating” (denumirea englezească) care descrie boala „mâncăcioşilor” ce au în comun cu bulimicii consumarea episodică a unor cantităţi impresionante de mâncare.
Ceea ce face diferenţa este că spre deosebire de persoanele suferinde de bulimia nervosă, „mâncăcioşii fără remuşcari” nu fac nimic pentru a contracara asimilarea caloriilor înghiţite. Ei recunosc că nu se pot opri din mâncat decât atunci când îi doare burta!
Cu timpul devin obezi şi de aici se ivesc problemele: colesterol mare, afecţiuni cardiovasculare (hipertensiune, insuficienţa cardiacă, angina pectorală, etc.), diabet, probleme cu bila (litiaza biliară- „pietre la bilă”) colecistita (inflamaţia veziculei biliare), cancer de colon etc. Depresia „e-n floare” şi printre ei!
Tulburările comportamentului alimentar nu pot fi atribuite cu stricteţe numai unei singure cauze, factorii care duc la apariţia acestor boli sunt multipli: ţin de ereditate, de ambientul psihosocial, de personalitate şi, nu în ultimul rând, de modificările biochimice de la nivelul sistemului nervos central. Se pare ca anorexicii, bulimicii şi „mâncăcioşii” dezvoltă aceste tulburări ca mecanism adaptativ la stres şi anxietate.
Cel mai uşor se recunoaşte un anorexic prin scăderea marcată în greutate, mai greu este să-l convingi să meargă la doctor. „Mâncăciosul” se dă de gol prin greutatea excesivă, iar cel mai greu de diagnosticat este bulimicul.
Datorită „acţiunilor compensatorii” bulimia nervoasă nu produce o modificare importantă a greutăţii corporale, iar bolnavul este mult prea timid şi introvertit pentru a-şi împartăşi necazul, putând ascunde ani de zile calvarul prin care trece. Esenţial este ca diagnosticarea să fie făcută cât mai devreme, pentru că este mult mai greu de reparat un obicei alimentar devenit rutină.
La primul consult medicul va face o examinare fizică atentă (completată cu analize de laborator) pentru a putea exclude alte cauze ale pierderii în greutate: suferinţe digestive, psihice sau eventual diverse tipuri de cancere sau infecţii (tuberculoza, etc.). Dacă tulburarea de comportament alimentar a fost diagnosticată, medicul va decide dacă poate fi tratată ambulator (fără internare) sau dacă se impune internarea în spital.
