Piatra Craiului este un basm…

„Fiecare om are locul lui sub soare. Sa incercam sa nu stam in umbra nimanui si nici sa nu-i umbrim pe altii”.

Cred ca fiecare dintre noi asteapta cu mare nerabdare sosirea vacantei si inceperea unei calatorii propuse si visate poate un an intreg. Nici eu nu am fost mai prejos fata de aceasta dorinta. Si, uite asa ne-am trezit intr-o dimineata minunata de august, intr-o tabara de campare, in Plaiul Foii, la poalele Muntilor Piatra Craiului. Am fost 16 temerari, entuziasti, plini de voie buna si, in sinea fiecaruia, cred ca de dorinta de autodepasire, pentru ca muntele pune la incercare, pas cu pas, doritorii care incearca sa-l „cucereasca”.

Dupa o noapte petrecuta departe de agitatia orasului am deschis primul capitol din ceea ce avea sa fie pentru noi inceputul unei inedite experiente. Dupa un urcus sprinten prin padurea inca umeda de roua diminetii, am ajuns la primul punct de reper – Refugiul Spirlea. Majoritatea dintre noi eram pentru prima data acolo si ne-a speriat putin traseul propus si ceata deasa care ne invaluia. Dintr-o data, dupa ce am depasit vegetatia, stancile golase ni s-au infatistat in toata splendoarea lor. Daca nu am fi fost la mijlocul lui august, am fi zis ca albul care ne lua ochii era zapada. Asa ni s-a infatisat, pentru prima data, Piatra Craiului: de un alb lucios, imaculat, fiind de departe de o frumusete in fata careia ramai mut de uimire.

Dincolo de spectacolul si de realitatea pe care o ofera crestele inconjurate de ceata, s-a ivit primul obstacol care trebuia depasit: urcusul „La lanturi”, pe colturi se stanca umeda si lanturi reci. Montaniard experimentat sa fii si tot te gandesti de doua ori inainte de a face priza pe stancile alunecoase! Si am depasit pragul fara probleme pentru ca am respectat Craiul si pentru ca ne simteam uniti de o putere invizibila. Ne-am continuat drumul, in linistea solemna specifica unei incursiuni de acest fel.

Insa, nu as vrea sa va propun acum un itinerar de drumetie. Cred ca nu conteaza atat de mult sa istorisesc cum a fost vremea sau traseele, unde sunt izvoarele cu apa si pe cate varfuri am urcat. As vrea sa pot impartasi o parte din ceea ce s-a nascut in sufletul meu in acele momente in care lupta cu propriile carari era mai mare decat cea cu traseele pe care mi le putea oferi Piatra Craiului. Pentru ca ducem cu noi mai departe acele sentimente si emotii pe care le-am trait intr-un spatiu unic, in care timpul poate sta in loc. As putea spune ca viata insasi e o calatorie continua pentru redescoperirea propriilor limite, indrazneala de a ne urma visele si de a escalada obstacolele care ne inconjoara. Sa avem curajul de fi altfel, de a ne stapani teama care ne impiedica sa traim cu adevarat. Si lupta nu-i deloc usoara!

Pe munte, adevarata lupta se duce cu sine, urcusul este o batalie cu propriile tale ganduri si trairi. Tu ca individ dispari, te contopesti cu stancile, cu apa si cu cerul, devii una cu natura. Si daca te intimizezi cu ceea ce este in jurul tau, nu ai cum sa simti oboseala. Natura te va sustine atunci cand tie iti va fi greu. Cu cat urci te simti mai aproape de Dumnezeu, iar muntele ti se descopera in toata spendoarea sa, oferindu-ne in fiecare clipa o lectie de viata, mai mult decat un univers de piatra. Insa, daca noi nu suntem suficient de deschisi sa primim aceasta lectie asa cum se cuvine, poate ne aflam in zadar acolo, pe un acoperis al unei lumi din care incercam mereu sa evadam.

Va intrebati poate ce te poate invata un urias de stanca? Este o intrebare care-si gaseste raspunsul in inima fiecaruia. Muntele nu trebuie cucerit, el trebuie iubit. De multe ori oamenii se uita cu uimire la cei care escaladeaza un masiv, purtand in spate toate bagajele necesare supravietuirii pentru mai multe zile departe de orice asezare omeneasca. Nu de putine ori am auzit exclamandu-se in spatele meu, ca numai niste nebuni pot sa-si petreaca concediul sus, colindand ore intregi pe crestele muntilor. Insa, poate acei „nebuni” spera sa gaseasca cararea care le poate aduce linistea si pacea autentica. Atunci cand urci, intreaga ta fiinta este concentrata in acel punct al urcusului, orice reprezentare a unei realitati existente in urma ta dispare, se contopeste cu muntii pe care statornic incerci sa-i descoperi. Este ca si cum.. timpul se opreste, nu exista nici trecut si nici viitor, numai prezent.

Bucuria pe care o simti in acele momente parca devine mai puternica daca ai cui sa o impartasesti. Si cine ar fi mai potriviti pentru acest lucru daca nu tocmai cei cu care ai colindat aceleasi creste si ai iubit muntii? Acei prieteni de suflet cu care ai gustat frumusetea unei creste, limpezimea apei unui lac sau o cana de ceai fierbinte la caldura unei cabane. Cei departati de munte nu-l vor putea intelege… Ei se vor multumi sa-l priveasca din departare si sa se mire de peisaj. Nu ai cum sa intelegi muntele decat acolo unde el este stapan, daruindu-i respect si veneratie.