| |
|
|
Comunicarea parinti - copii
Nu este neobisnuit, pentru un psiholog, sa auda adolescenti care se
plang de comunicarea cu adultii importanti din viata lor: "Eu le
spun, dar ei nu inteleg!" Exista o suferinta in aceste cuvinte, o
rana veche, nevindecata. Este ca si cum acei adulti nu ar vedea omul
din fata lor, ci imagini, mai mult sau mai putin deformate ale sale:
copilul pe care si-l doresc, copilul care cred ei ca este, copilul
care se tem ca ar putea fi. In spatele tuturor acestor imagini se
afla, de cele mai multe ori, o fiinta neinteleasa, singura, care isi
cauta refugiul in carti, in grupul de prieteni sau, uneori, din
nefericire - in alcool sau droguri.
De regula, adultul are intentii bune: el incearca sa-si impulsioneze
copilul asa cum crede ca este mai bine, chiar daca eforturile sale
raman adesea fara roade. Iata un exemplu: "De ce nu esti mai
constiincios? Uite, sora ta ia numai 10!" Este o intrebare care nu
asteapta raspuns. Este o intrebare blocanta, ca majoritatea
intrebarilor care incep cu "de ce". In aceasta atmosfera de "de
ce"-uri sterile, cuvintele adultului incep sa capete o conotatie
speciala pentru copil: "Nu sunt constiincios. Nu sunt bun de nimic.
Nu voi ajunge niciodata ca sora mea." Imaginea sa de sine se
formeaza in jurul acestei idei de incapacitate, ce poate determina
in timp lipsa de initiativa, neincredere in sine, tendinte de
izolare, dependenta, depresie.
Aceste consecinte nedorite pot fi evitate. Adultul poate ajuta
copilul sa-si construiasca o imagine de sine corecta, pozitiva.
Comunicarea implica ascultare, intelegere, respect reciproc,
exprimarea emotiilor. In esenta, a comunica inseamna a sti sa oferi
si sa primesti. A oferi celuilalt ceva din mine - din ceea ce
gandesc, din ceea ce simt - a-i impartasi interesele mele si a primi
ceea ce el/ea are de oferit.
In spatele cuvintelor, atunci cand nu este vorba de o transmitere
seaca de informatii, se ascund, in general, dorinte si emotii.
Parintele din exemplul de mai sus doreste ca fiul sau sa invete mai
bine - firesc, pana la un punct. Iata cum ar putea fi comunicata
aceasta dorinta copilului: "Eu as vrea ca tu sa inveti mai bine."
Simplu, direct.
Dorinta poarta cu sine o emotie. Ce se poate afla in sufletul acelui
parinte care isi doreste sa aiba un copil mai constiincios? De
regula, ingrijorarea - teama ca fiul sau nu va intra la liceu, la
facultate sau nu va gasi un loc de munca pe masura capacitatilor
sale. Putem reformula, acum: "Eu sunt ingrijorat / ingrijorata
deoarece mi se pare ca tu nu acorzi suficienta atentie invataturii.
Mi-as dori sa fii mai constiincios." Dorinta parintelui, astfel
reformulata, poate genera o discutie constructiva.
Iata cateva reguli de baza ale unei comunicari eficiente:
folosirea persoanei I: eu simt, eu cred, am impresia ca;
exprimarea dorintelor si a emotiilor; evitarea etichetarii si a
compararii cu un model: "esti un prost", "nu esti bun de nimic", "sora
ta e mai desteapta", etc.
Poate ca, la inceput, nu va va veni usor sa folositi acest mod de
adresare. Dar pe masura ce-l veti utiliza, veti observa ca relatiile
cu cei din jur iau o intorsatura pozitiva.
A vorbi cuiva despre propriile emotii / sentimente generate de
comportamentul sau este, de fapt, o recunoastere a dreptului
celuilalt la viata - dreptul de a avea propriile aspiratii, dorinte,
propriul mod de a fi. Pentru copii o astfel de recunoastere venita
din partea parintilor este esentiala.
Autori:
psih. Manuela Sofia Lazar
Ian Britton (foto)
|
|
|
Manuela Sofia Lazar a absolvit
Facultatea de Psihologie din cadrul
Universitatii "Titu Maiorescu" din Bucuresti. A urmat
programul de tip master in psihoterapie analitica si este specializata in consiliere psihologica analitica.
www.psihodialog.ro
|
|
|
|
|
