Anul acesta, concediul a venit mai devreme decât de obicei, mai exact de la jumătatea lunii iulie. Fiind deja al patrulea an în care hoinărim prin țară, ne-am decis să nu ratăm de această dată Maramureșul. Tradiția concediilor „ne obligă” să mergem într-una din săptămâni într-un loc nou, unde nu am mai fost, iar în cealaltă săptămână sa revedem un loc vizitat în alți ani. După Delta Dunării (vazută în premieră anul trecut), am pus degetul pe cealaltă extremă a hărții României și am fixat cartierul general al primei săptămâni în stațiunea balneo-climaterică Ocna Șugatag, la 490 m altitudine, la poalele lanțului de munți vulcanici Țibleș-Gutâi. În a doua săptămână am petrecut căteva zile la Padiș (a doua oară, dar nu și ultima, când mergem acolo).
Despre Maramureș se pot scrie cărți întregi, pornind de la frumusețea și sălbăticia peisajelor, complexitatea și multitudinea rezervațiilor naturale, continuând cu istoria locurilor, cu „comorile” sculptate în lemn de meșterii locali (case, porți, mănăstiri, troițe etc.) și finalizând cu multitudinea de obiceiuri și tradiții populare vechi din această zonă, păstrate până în zilele noastre. Există hărți și există multă documentație și pe Internet. Mi-ar fi imposibil să fac o prezentare cât de cât completă a acestor locuri minunate. Vă voi povesti doar despre cele câteva „obiective” văzute de noi, turiști amatori, plecați la drum cu ceva documentație de pe Internet, cu hărti rutiere ale întregii Românii (asta ca să știm cum ajungem acolo), cu ceva informații strânse de pe la prieteni și cu multă, multă curiozitate.
Acestea pot fi câteva puncte de reper inițiale pentru eventualele voastre excursii sau concedii. Am făcut ceva poze, unul din prietenii cu care am fost în excursie a și filmat, însă farmecul acestor meleaguri nu poate fi surprins în doar o săptămână de ședere și, în nici un caz, nu poate fi exprimat fidel prin cuvinte, fotografii sau filme video. Doar mergând acolo, înțelegi cât de frumos este Maramureșul. Nu este absolut deloc greu, condițiile de cazare sunt excelente, drumurile sunt bune, oamenii sunt ospitalieri, iar efortul de a parcurge circa 600-700 de kilometri din București este recompensat pe deplin. Cu siguranță, noi vom reveni peste câțiva ani.
Din București spre Ocna Șugatag
Drumul între București și Ocna Șugatag l-am făcut în 2 etape, dar se poate ajunge și într-o zi, dacă se pleacă devreme și se merge susținut. Escala am făcut-o într-un loc drag nouă, unde poposim pentru al treilea an consecutiv, în satul Intregalde din Munții Apuseni, aproape de Alba Iulia, la vila unui prieten, unde anul trecut am petrecut o săptămână întreagă. Cu regretul că nu putem zăbovi mai mult, am plecat de la Intregalde duminică dimineața, 13 iulie. Dincolo de Cluj, pentru noi a început un ținut, deluros, unde nu mai fuseserăm până atunci, cu priveliști deosebite. La intrarea în județul Maramureș, șoseaua trece pe sub o poartă tradițională, din lemn. Trecând de acest hotar, parcă simți că ai intrat într-un ținut aparte, despre care ai auzit multe povești frumoase și pe care ești nerăbdător să-l descoperi. Am trecut prin Baia Mare, apoi prin Baia Sprie și am urcat susținut Pasul Gutâi (1109 m), pe niște serpentine spectaculoase, tăiate prin păduri umbroase.
De acolo de sus și până am ajuns în Ocna Șugatag, am început să înțelegem ce înseamnă Maramureșul de fapt: foarte multe dealuri împădurite (asemănătoare valurilor unei mari), vestitele porți și case din lemn, portul popular (ne-au plăcut în mod deosebit fustele crețe și scurte – deasupra sau puțin sub genunchi – purtate de femei, atât tinere cât și vârstnice, fuste care se legănau săltăreț, scoțând în evidență picioarele bine făcute ale maramureșencelor). Primul sat întâlnit este Mara, pe valea râului cu același nume, râu care însoțește drumul ce leagă Baia Mare de Sighetul Marmației până la Vadu Izei, unde se varsă în Iza.
Am ajuns pe înserat la Ocna Șugatag (din satul Hărnicești se face un drum la dreapta) și ne-am cazat la o vilă particulară din centrul stațiunii. Ridicată recent, din lemn, curată, vila are parter, etaj și mansardă, cu grup sanitar propriu pe fiecare nivel, deservind cele două camere de pe palierul respectiv, una cu două și cealaltă cu trei paturi. Din primul moment, gazda (care ne-a abordat în centrul stațiunii întrebându-ne dacă dorim să ne cazăm, la mai puțin de un minut de când coborâsem din mașină pentru „a prospecta” locul) a fost din primul moment deosebit de ospitalieră, punându-ne la dispoziție tot ce ne-a fost necesar pentru a ne simți bine. În curtea comună pentru cele 3 vile de lemn, aproape identice, încap lejer 7-9 mașini, există două grătare acoperite, trei „ciupercuțe” din lemn, acoperite, cu mese și băncuțe, unde poți mânca la aer curat. Costul unei camere (pe noapte) a fost convenabil. Mâncare ne-am cumpărat din Baia Mare, din Sighetu Marmației, din Ocna Șugatag și din satele de pe unde hoinăream zilnic. Aveam evident acces la bucătăria gazdei.
Săpânța
Luni, prima zi propriu-zisă a concediului, a fost ploioasă. Asta nu ne-a împiedicat să ne începem șirul drumețiilor: am plecat spre Săpânța trecând prin Sighetu Marmației. Pe drum, în unele sate, am văzut pentru prima dată în curțile oamenilor, la stradă, copaci care aveau pe crengi, în loc de frunze și fructe, oale și cratițe mai vechi sau mai noi, mai mici sau mai mari, divers colorate. Semănau oarecum cu pomii de Crăciun. Gazda noastră ne-a explicat ulterior semnificația lor: în acele case existau fete de măritat, numărul și calitatea oalelor exprimând vârsta, frumusețea, situația materială a fetelor dornice să-și întemeieze o familie. Din păcate, grăbindu-ne spre Săpânța și fiind vreme ploioasă, nu ne-am oprit să vizităm muzeele din Sighetu Marmației, cele mai renumite fiind Memorialul Durerii și Rezistenței Anti-comuniste, Muzeul Satului Maramureșean în aer liber, Muzeul Municipal cu secție de etnografie cuprinzând colecții de măști populare, ceramică veche, covoare, cioplituri în lemn, și nici parcul „Grădina Morii” de pe malul Izei.
Săpânța este sat de oieri, însă și localitate balneară, recunoscută pentru apele sale minerale, dar și pentru renumitele cergi maramureșene, paturi de lână mițoasă lucrate în culori și motive originale. Cum intri în Săpânța, se face la dreapta un drum care duce la Mănăstirea Săpânța, așezată într-o frumoasă pădure, la numai 800 de metri de granița cu Ucraina. Mănăstirea este o bijuterie. Va fi una dintre cele mai înalte contrucții de lemn din Europa (75 m), devansând Mănăstirile Bârsana (62m) și Surdești (53m), cea din urmă menționată în mai toate materialele informative (neactualizate) ca fiind cea mai înaltă din Maramureș. Oamenii care lucrau la mănăstire ne-au întâmpinat cu căldură și ne-au prezentat rodul muncii. Construcția are la parter biserica, iar la etaj, suprapusă, este mănăstirea. Există o scară făcută dintr-un singur trunchi de copac (în care au fost sculptate treptele) care urcă spre balconul mănăstirii de unde începe scara spre turnul bisericii.
Deja de la înălțimea balconului, panorama era extraordinară. Din pacate, nu se poate urca deocamdată în turn, scările folosite de muncitori nefiind sigure pentru turiști. Am văzut cum sunt ridicate grinzile masive de lemn, cu scripetele, pentru finalizarea turnului și a turlei. Stâlpii de susținere din interiorul lăcașului sunt sculptați cu mare acuratețe în formă de oameni – țărani maramureșeni, observându-se foarte distinct capul, mâinile, picioarele, opincile etc. În curtea mănăstirii (care va primi în curând și clădirile anexe), se află o cruce sculptată în lemn, cu mare migală, cu Isus răstignit, și o alee pietruită, dreaptă și lungă, care intră adânc în pădurea (nu i-am zărit capătul celălalt deși am mers pe ea preț de câteva minute).
Artizanul și creierul construcției este un bătrânel care a construit la viața lui vreo 6-7 mănăstiri (printre care Bârsana și Rohia). Se spune că uneori abia după ce se finalizează construcția, după indicațiile bătrânului, vin arhitecți să facă schițele, pentru a se primi autorizația de construcție. Ghidul nostru (unul dintre lucrători) în interiorul mănăstirii ne-a spus cu emoție și adâncă credință că „Dumnezeu are oamenii Lui pe pământ, oameni cu vocație care sunt îndemnați de o voce interioară pentru a construi astfel de lăcașuri”. Construcția mănăstirii a început acum 6 ani (se lucrează numai vara). La sfărșitul lui august 2003 se va sfinți apoi se va trece la construirea anexelor.
Cimitirul Săpânța
Se pare că, de fapt, ar fi două astfel de cimitire: cel vestit, mai la stradă, în curtea bisericii, unde se odihnesc multe rude ale inițiatorului cimitirului – meșterul Stan Pătraș. Celălalt mai puțin cunoscut, se pare că ar fi undeva în apropiere, pe o uliță mai dosită. Crucile seamănă foarte mult între ele, sunt din lemn, vopsite predominant în albastru, și au sculptate pe ele versuri (rimele nu sunt întotdeauna ca la carte, dar asta nu știrbește cu nimic farmecul textului) ce povestesc despre viața celui care se odihnește acolo: cum îl chema, ce a făcut în viață, cum a murit și uneori mesaje de rămas bun către rude. Deasupra textului era sculptată și pictată (cu detalii amuzante, din zilele noastre) o imagine reprezentativă cu acea persoană surprinsă în mediul în care a trăit sau evocând cauza decesului.
Unele texte erau hazlii, altele un pic naïve, însă pline de un farmec aparte și mai toate îți smulgeau cel puțin un zâmbet. Pentru câteva momente, uitai că ești, de fapt, într-un cimitir. Ne-a mirat atitudinea față de moarte a oamenilor din Săpânța. O inscripție celebră pe o cruce suna astfel: „Sub această piatră grea / Zace biata soacră-mea / Zece zile de mai trăia / Zăceam eu și citea ea.” În jurul cimitirului, o întreagă industrie de artizanat bazată pe lemn și pe țesături din lână pentru amatorii de suveniruri și nu numai.
Ne-am continuat drumul spre Negrești Oaș cu gândul inițial că vom ajunge până la Lacul Călinești Oaș. Pe drum, după ce am trecut prin Pasul Huța (străjuit de o pădure deasă și întunecoasă) am ajuns în satul Certeze, fără indoiala satul cel mai arătos din zona de nord a țării și printre cele mai impunătoare din țara. Face parte din Țara Oașului, situat aproape de Negrești Oaș, și este plin, de la un capăt la altul, de vile supraetajate, unele cu lift în interior, care ar face invidios orice proprietar de vilă din zonele rezidențiale ale Bucureștiului. Am auzit că majoritatea localnicilor lucrează în construcții, în Franța, de acolo inspirându-se cum să-și construiască și ei casa de acasă. Vilele sunt într-adevăr impresionante prin dimensiuni, prin materiale și finisaje, prin culorile în care sunt zugrăvite. Pe după amiază, ne-am dat seama că nu putem ajunge în timp util la lac și ne-am întors în Sighet unde am mâncat bine la Pizzeria Restaurant Romina, aproape de ieșirea spre Baia Mare.
Valea Izei
Marți am fost pe Valea Izei, râu pe ale cărui maluri sunt insirate ca într-o salbă sate maramureșene tradiționale: primul este Vadu Izei, de unde începe traseul propriu zis, urmează Oncești – cele două sate având cele mai multe și mai frumoase porți și case tradiționale, din lemn. A urmat Bârsana, unde am vizitat muzeul sculptorului Ion Bârsan, artizan, printre multe altele, al troițelor de la București (televiziune) și Timișoara, apoi Mănăstirea Bârsana, una dintre cele mai frumoase mănăstiri din țară, cu o curte ce rivalizează cu cea a mănăstirilor din nordul Moldovei, cea mai înaltă din țară (62 m) la ora actuală. Au urmat satele Strâmtura, Rozavlea (cu o mănăstire din 1717), Șieu (mănăstire din 1740). În mai toate satele din Maramureș, există câte 2 biserici/ mănăstiri din lemn: una în deal, numita Susani, și alta în vale, numită Josani.
Pe lângă acestea, majoritatea având sute de ani vechime, în sate se înalță falnice biserici foarte mari, din piatră, ce rivalizează prin dimensiuni cu bisericile și catedralele din marile orașe. Există evident și lăcașuri de cult aparținând altor religii, construcții de dimensiuni impresionante. Am fost surprinși de modul în care țăranii din Maramureș ne opreau pe stradă, intrau în vorbă cu noi, ne întrebau de unde suntem, ne vorbeau despre locuri, despre mănăstiri, despre credința lor în Dumnezeu. Din Șieu, am ieșit de pe drumul principal, luând-o la dreapta, pentru a vizita Mănăstirea Botiza, cocoțată pe un deal de unde panorama este extraordinară. Am ajuns cu mașina chiar până în curtea mănăstirii. La întoarcere spre Șieu, ne-am oprit la o moară de apă, veche de vreo 80 de ani. Proprietarii morii, extrem de primitori, au pornit moara măcinând un sac de porumb, pentru a ne arăta cum funcționează.
Am fost uimiți de fiabilitatea acesteia și de ingeniozitatea întregii construcții. Era acolo și un cântar vechi care ne-a amuzat: era astfel construit încât au fost suficiente 9 kilograme pentru a măsura greutatea unei persoane de 90. Am citit că prin zonă ar fi și Peștera cu Oase sau Peștera Poiana Botizei, dar nu am reușit să o reperăm. Întorși în Șieu, am continuat cu Bogdan Vodă și Ieud. Despre primul sat am citit că ar găzdui ruinele unei cetăți, aici fiind reședința voievodului Bogdan, iar despre a doua localitate că se găsesc o forjă, o distilerie și un complex mecanic țărănesc (moara, plivă și vâltoare). În Ieud am vizitat Biserica de Lemn din Deal (cea mai veche construcție, datând din 1364) și un mini-muzeu etnografic din gospodăria unor săteni. Punctul terminus al călătoriei din a doua zi a fost Săcel, unde, în gospodăria unor săteni, pe o uliță lăturalnică, plină de noroi, cu mulți copilași foarte bucuroși la sosirea turiștilor, am văzut cuptorul unde se fac vase din ceramică dacică nesmălțuită, vestite prin partea locului.
Izvorul Albastru al Izei, Borșa și Valea Vișeului
Miercuri am fost la Izvoarele Izei. În vârful dealului, din șoseaua care leagă Săcel și Moisei, se face la dreapta un drum forestier bun (însă trebuie să mergi atent) care urcă în munte, urmând consecvent traseul Izei și descoperind peisaje de o frumusețe și sălbăticie rar întâlnite. Am ajuns cu mașina chiar la locul unde se întâlnesc cele câteva pârâiașe, care formează Iza, apoi ne-am întors la o cabană lângă care, la 100 de metri de drum, am găsit un izbuc (locul de unde apa, care a urmat până atunci un traseu subteran, iese din nou la suprafață). M-a uimit cât de rece este apa (probabil traseul parcurs pe sub pământ fusese destul de lung), deși sunt obișnuită cu temperatura scăzută a râurilor repezi de munte. După 2-3 secunde de stat cu piciorul în apă, îl simțeai efectiv cum îngheață și trebuia să-l scuturi zdravăn încercând să scapi de senzația pătrunzătoare de rece.
În apropiere este și o peșteră, de care însă nu am reușit să dăm, deși „simteam” că suntem în apropierea ei, privind pe hartă. La întoarcere, ne-am oprit și am mâncat într-o poieniță, pe malul Izei. Ne-au plăcut întinsele păduri de brazi cât și porțiunile în care Iza curgea tumultos printre stânci, parcă fierbea de nerăbdare să ajungă jos, în vale. În drumul spre Borșa, am trecut prin Moisei; din șosea, pe dreapta, la ieșirea din localitate, pe un tăpșan mai ridicat, se înalță ansamblul sculptural închinat memoriei celor 29 de patrioți maramureșeni uciși de horthysti în toamna anului 1944, format din 12 stâlpi de veghe – siluete stilizate și o lespede sanctuar. Am ajuns apoi în Borșa, orașul cu 17.000 de emigranți care lucrează în Italia, de unde încep multe trasee spre Vf. Pietrosu Rodnei (2305 m), Lacul Glaciar Iezer etc., și în final la complexul turistic din apropierea orașului, dotat cu telescaun iar mai sus cu teleschi. Zonă cu precipitații abundente, aer pur, ozonat intens.
Din cauza pământului ud (înainte de sosirea noastră plouase), nu am mai urcat la Cascada Cailor (40 m). În apropiere, este Pasul Prislop, unul dintre cele mai frumoase și înalte din țară (1414 m), care face legătura cu Moldova. Ne-am întors în Borșa, unde am luat prânzul la „Perla Maramureșeană”, un motel cu restaurant în stil vânătoresc, tradițional românesc, cu animale împăiate și diferite obiecte vechi, de decor, găsite parcă în podul casei bunicii. Drumul de întoarcere l-am făcut pe Valea Vișeului, a doua „magistrală” rutieră a Maramureșului, paralelă cu Valea Izei, între aceasta și granița cu Ucraina. Cineva ne-a povestit ulterior că din acest drum, se desprinde un altul, la dreapta, spre Poienile de Sub Munte, de un pitoresc deosebit (nu am ajuns însă acolo, din păcate). Am ajuns până la Sighetu Marmației, nu înainte de a ne opri în Vișeul de Sus pentru a căuta locul de unde urma să plecăm cu Mocănița pe Valea Vaserului și a afla informații legate de orarul și prețul călătoriei. Miercuri seara, târziu, echipa inițială de 4 persoane s-a mărit cu 3 prieteni de-ai noștri, plecați dimineața din București.
Lacul Firiza
Pentru a-i lasa pe prietenii nostril ajunsi cu o seara inainte sa-si traga putin sufletul, joi am preferat un traseu mai usor, spre Lacul Firiza. Am strabatut din nou Pasul Gutai, admirand din viteza masinii Creasta Cocosului (1438 m), imens bloc de andezit. Am strabatut in viteza Baia Sprie, oras minier unde ar fi trebuit sa vizitam Primaria, Casa de lemn Csazi, Lacul Albastru. La intrarea in Baia Mare (unde printre locurile demne de a fi vazute se numara Bastionul Macelarilor, turnul inalt de 50 m al lui Stefan, precum si „apa sarata” de la Tautii Magherus, la iesirea spre Satul Mare), am luat-o la dreapta, pe un drum care ne-a dus la rezervatia de andezit de la Limpedea, apoi la Lacul Fizira. Se pare ca ar exista acolo doua hidrocentrale (noi nu le-am observat) si s-ar organiza plimbari de agreement cu vaporasul. Noi ne-am multumit doar sa coboram printr-o padurice pe marginea lacului, cu apa foarte limpede insa cu malul malos (cel putin cel pe care am nimerit noi). Dupa ce am admirat privelistea, am mancat placinte cumparate dimineata din Ocna Sugatag si am atipit nitel intinsi pe o patura, am plecat spre statiunea de iarna Izvoarele (drumul forestier dintre lac si statiune este mirific), unde ne-am jucat cu mingea vreo 2 ore pe un teren de fotbal.
Dupa ce am parasit Izvoarele, am facut numeroase popasuri pe drumul forestier, ca un fir de ata aruncat intre dealuri salbatice, foarte impadurite, pentru a aduna fragi si zmeura, care erau la tot pasul, pe marginea drumului. Drumul forestier ne-a dus in final chiar pe culmea Pasului Gutai. Cand am ajuns „acasa”, inainte de inserare, ne-am oprit putin la lacul sarat de la intrarea in statiunea Ocna Sugatag (neamenajat, insa destul de primitor si nu foarte adanc), unde am facut o baie buna. Seara, la masa, am baut horinca maramureseana de vreo 60 de grade, facuta din pere, care ne-a binedispus pe toti si a facut ca bucatele sa ni se para mai bune.
Valea Vaserului
Vineri a fost o zi cu totul speciala: cu Mocanita pe Valea Vaserului, deja celebra pentru cei care au fost in Maramures (mari personalitati politice au mers cu ea). Punctul de plecare pe traseu fiind Viseul de Sus, la vreo 60-70 de km de Ocna Sugatag, a trebuit sa plecam la 4:30 dimineata, cand abia se crapa de ziua. Inainte de satul Bocicoel, drumul care leaga cele doua „magistrale” rutiere din Maramures ne-a oferit un spectacol demn de filmele cu peisaje din Scotia. Varfurile dealurilor din jur erau invelite in ceata deasa. Privelistea oferita in timp ce urcam pe serpentine era unica: ca si cum padurea deasa, de un verde intens, inca adormita sub roua diminetii, respira scotand aburi. Am lasat masinile la periferia Viseului de Sus, aproape de „gara” Mocanitei – trenul forestier apartinand unei companii private, pe ecartament ingust, tras de o locomotiva cu aburi, care urca la 6.00 dimineata pe Valea Vaserului cu diferite materiale de constructie, pufaind din greu si „mancand” lemne si apa, si coboara inapoi in Viseu, incarcat cu 5 pana la 20 de vagoane cu busteni mari de la exploatarile forestiere din munte, ajungand undeva in jur de 19:00 in Viseu. Traseul are 45 km (pana la Comanu), iar calea ferata este construita urmand fidel Valea Vaserului, foarte aproape de albia raului, cu 3 tunele mici si cu peisaje de-a dreptul mirifice.
Trenul parea firav, parca luat dintr-un parc de distractii, incat, de multe ori, la curbe, albia raului foarte apropiata de sine, parca intra pe sub tren si aveam senzatia ca ne vom rasturna in apa. Nu a contat racoarea diminetii (aveam haine groase si o patura), nu au contat scanteile care veneau dinspre locomotiva si ne ardeau hainele, lasand mici gaurele in urma lor (vagonul era deschis, fara geamuri, doar cu acoperis si perti laterali cat sa nu cazi din el), nici durata drumului si nici desele opriri pentru alimentarea cu apa, lemne, sau adaugat vagoane. Privim doar cu nesat la frumusetea peisajului, care apare dupa fiecare cot facut de rau. Ne-am oprit la statia Faina (la km 32), dupa 4 ore si jumatate de mers, si am mancat intr-o poienita pe marginea raului. Apoi eu m-am culcat pe doi busteni lungi de vreo 20 de metri, asezati unul langa altul, in jur auzindu-se numai susurul raului. Daca vrei un loc unde sa fii departe de civilizatie, Valea Vaserului poate fi o alternative excelenta. Peste cativa ani, probabil vor inflori si aici pensiuni turistice si cabane. Deocamdata insa zona este ferita de mana civilizatoare a „turistilor de weekend”.
La intoarcere, vagonul nostru, cel mai usor, aflat imediat dupa locomotiva, a deraiat. Locomotiva si vagoanele au franat (cam din 2 in 3 vagoane erau „franari” – oameni care franau vagoanele in diferite momente ale traseului) calm si incetisor; mecanicii erau foarte linistiti, au coborat, au pus un dispozitiv special sub roti, trenul a pornit incetisor si vagonul a fost repus pe sine. Nu stiai daca sa stai linistit vazand ce usor si calm au remediat situatia sau sa te gandesti ce se intampla daca vagonul va deraia din nou intr-un loc ingust, unde intre stanca muntelui si albia raului abia incapea calea ferata. Am aflat apoi ca trenul nu prea are cum sa se rastoarne, dar deraiaza insa destul de des din cauza liniei afectate de viituri dupa fiecare iesire din albie a raului. Uneori, trenul incetinea si fluiera pentru a-si anunta sosirea animalelor (in special cai) care pasteau pe linie, uneori alergand in fata locomotivei fara insa sa paraseasca calea ferata. Dupa ce totusi se dadeau deoparte, mecanicii ii speriau „tragand” in ei cu jeturi de aburi, cand ajungeau in dreptul lor.
Evident, pe Valea Vaserului exista o gramada de trasee montane. Intr-una din „statii”, unde trenul oprea cateva minute pentru diverse manevre si operatiuni, doi dintre prietenii nostri s-au dus la cele doua toaletele construite din lemn la circa 10-20 de metri de linie. La un moment dat trenul a suierat si a inceput sa mearga incetisor, ca si cum ar fi plecat din statie. Intr-o secunda, usile celor doua toalete au fost deschise la perete, concomitent, de prietenii nostrii speriati ca pierd trenul, care au inceput sa alerge spre vagon. Dupa ce s-au suit, trenul s-a oprit si a mai stat cateva minute bune pentru a finaliza operatiunile de incarcare-descarcare. Pe drum, la cativa metri de noi am vazut un soim. Unul dintre muncitorii forestieri a sarit din tren cu gandul sa-l prinda insa soimul si-a luat zborul.
La strandul din Ocna Sugatag
Sambata am fost din nou la Sapanta (pentru ca cei 3 prieteni ai nostri ajunsi in Maramures miercuri seara sa vada frumusetile locului). De data asta, am trecut dincolo de cimitir, mergand pana la pastravarie, unde am dat de mancare la pesti si am cumparat vreo 2 kilograme de pastrav proaspat pentru gratarul de seara. Din pacate, drumul forestier de 13 km pana la Cascada Sipot este accesibil numai vehiculelor mari (camioane,tractoare sau autoturisme „tot teren”), asa ca a trebuit sa ne intoarcem. Ajunsi „acasa”, in Ocna Sugatag, si fiind ultima seara petrecuta in Maramures, am „decretat” program de voie si ne-am dus intins la strandul cu apa sarata din centrul statiunii, la 50 de metri de locul unde eram gazduiti. In complex mai exista si bazine acoperite, cu apa sarata, unde se trateaza diverse afectiuni. Ne-am balacit in apa sarata pana s-a inserat, apoi ne-am amintit brusc de pastravii din lada frigorifica, grabindu-ne spre gratar.
Spre Padis
Duminica am plecat din Maramures, cu regretul ca am ratat cateva obiective turistice deosebite: la circa 10 km de Baia Sprie manastirile Sisesti si Surdesti (ultima datand din 1424 si avand o inaltime de 53 m), Manastirea Rohia (aproape de Targu Lapus) si Manastirea Nicula (la cativa km de Gherla, renumita prin icoana facatoare de minuni). Acestea sunt insa motive intemeiate pentru a reveni pe aceste meleaguri peste cativa ani. Exista in Maramures multe locuri deosebite (cascade, chei, varfuri), peste 20 de rezervatii naturale importante de tot felul (liste cu descrierea si localizarea lor se gasesc pe Internet), exista foarte multe trasee montane spectaculoase in muntii Rodnei, Maramuresului, Tibles si Gutai. Nu ne ramane decat sa visam ca, la un moment dat, vom putea sa ramanem 3-4 luni neintrerupte in aceste locuri, pentru a putea spune intr-adevar: am vazut Maramuresul. Pentru Padis, am inceput sa facem aprovizionarea inca de la Baia Mare (intrarea in Metro se face, cum altfel, pe sub o poarta maramuresana). Pe seara am ajuns la Cheile Turzii. Ploaia care ne-a urmarit si ne-a amenintat toata dupaamiaza s-a oprit si am reusit sa facem un gratar cu ciuperci si ficat de pui, asortate cu palinca moldoveneasca. Am dormit la cabana (suportabila pentru o noapte) iar a doua zi am plecat spre Turda.
Padis
Seara observasem ca, desi urmasem exact indicatoarele, drumul pe care mergeam spre Cheile Turzii dinspre Turda nu este cel pe care il stiam noi (de cand veniseram cu doi ani in urma) si ca este mult mai accidentat. Asa ca la plecare, luni dimineata, am gasit si am urmat drumul pe care noi il stiam, mult mai bun. Curand am aflat explicatia: drumul pe care il stiam noi era inchis din cauza unui pod rutier care sta sa se prabuseasca (vizibil deformat). Exista numeroase indicatoare de ocolire pe care insa le-am vazut prea tarziu. Ajunsi in fata podului, niste sateni ne-au spus ca putem trece cu masinile noastre. Erau intr-adevar niste obstacole care sa impiedice trecerea masinilor mari. Am trecut, poate putin inconstienti, cu masinile, una cate una, pe pod. Dupa ce ne-am finalizat aprovizionarea in Cluj Napoca si Huedin (drumul intre cele doua localitati este in reparatie, se circula foarte greu, in coloane interminabile pe ambele sensuri), am inceput sa urcam spre Padis (din Huedin se face un drum la stanga). Drumul este asfaltat si foarte bun in prima parte, apoi se strica treptat si „devine” drum forestier. Dupa ce, la o rascruce, am mers pe un drum gresit vreo cativa kilometri (noroc cu niste localnici care ne-au spus ca acela este capatul drumului, altfel am fi intrat cu masinile in desisul padurii, trecand prin paraul care curgea prin locul unde noi credeam ca trebuie sa continue drumul forestier), am reusit sa ajungem la Cabana Padis.
Intrucat toate locurile erau ocupate, am acceptat cu bucurie sa dormim in corturi (ca doar de-aia le caraseram dupa noi). Am preferat sa instalam corturile in curtea cabanei (inconjurata de gard inalt de sarma) pentru siguranta masinilor, a corturilor si implicit a noastra (atat ziua cat si noaptea). Siguranta impotriva raufacatorilor (chiar daca esti la munte, departe de lume, nu se stie niciodata cine iti poate da tarcoale, mai ales noaptea cand dormi sau ziua cand corturile si masinile raman singure, noi fiind plecati pe traseu), a animalelor (cai si vaci) si a intemperiilor naturii (ploi torentiale, trasnete). Aceasta deoarece, din pacate, se produc si intamplari mai nefericite: doua vaci au fost trasnite intr-o vale din apropiere, niste corturi amplasate prea aproape de albie au fost luate pe sus si aruncate in padure de raul care s-a umflat din cauza ploii torentiale cazute inainte de venirea noastra, iar caii si boii se „scarpina” cateodata de oglinzile laterale si de caroseriile masinilor, profitand uneori de „mila” turistilor care ii cheama aproape de tabara pentru a le da mancare si a-i mangaia. La aceste motive se adauga si faptul ca tot timpul sederii noastre am avut acces la grupul sanitar al cabanei (dus cu apa calda), gratar, la „ciuperca” mare, acoperita, construita recent, unde puteam manca si spala alimentele si vesela etc. Pretul: 100.000 lei pe noapte, de cort. Ne-am instalat corturile (un moment „important”, deosebit de placut pentru noi, in economia unei excursii), am facut gratar si am mancat in „ciuperca”. La Cabana Padis, proprietarii au cumparat teren in jurul cabanei (acum doi ani cand am fost prima oara, gardul era mult mai aproape de cabana) si se pregatesc sa se extinda: grup sanitar distinct (cu dusuri) pentru turistii care stau in cabana si la corturi precum si un motel de 80 de camere.
O alta veste buna pentru noi: se desfiintase discoteca „La Termopane” (vis-à-vis de cabana) care ne teroriza pana noaptea tarziu in urma cu doi ani. Era o anomalie deranjanta: o discoteca zgomotoasa intr-un loc indepartat, in inima muntilor, contrastand cu hergheliile de cai semisalbatici, superbi, bine legati, parca pictati in diferite nuante si culori, lasati in libertate toata vara pe platourile de la Padis, printre care trebuia sa te strecori cu atentie cu masina atunci cand erau opriti pe drum. Le vedeai privirile, le auzeai respiratia, simteai cum vibra pamantul atunci cand calcau. Cu greu te abtineai sa nu intinzi mana pe geamul portierei si sa-i atingi. Frumusetea locurilor este greu de surprins chiar si pentru o camera video, ca sa nu mai vorbim de cuvinte si fotografii (fie ele si profesionale). Descrierea detaliata a traseelor din zona Padis, dupa parerea mea una dintre cele mai spectaculoase din tara, face subiectul unor harti si carti detaliate, realizate de profesionisti. Exista materiale destul de bune si pe Internet. Asa incat nu o sa detaliez traseele facute.
Lumea Pierduta
Marti am facut un traseu de incalzire, la Lumea Pierduta, 5 ore si jumatate dus intors, insa fara sa coboram in avenuri, (puturi naturale de mare adancime, unele avand la baza ghetari sau rauri subterane), insa cu tot cu pauzele pentru culesul de fragi si zmeura. Am vazut un izbuc interesant (Izvorul Rece) apoi am urcat catre avenurile impresionante: Geamanata (cel mai spectaculos, un put de 20 m diametru, adanc de 100 m, cu o arcada de piatra deasupra gurii sale gigantice; incepe cu o verticala de 40 m, dupa care pe o ingramadire de arbori cazuti s-a format o platforma de zapada, pamant si lemne; mai jos, alte 2 verticale duc la un rau subteran; cine are curajul sa urce pe arcada poate vedea arbori de zeci de metri ce par scobitori adunate intr-un recipient), Avenul Negru (unul dintre cele mai mari din tara, 108 m adancime si 50 m diametru, distrus insa din cauza despaduririlor masive), Avenul Acoperit (care incepea cu o coborare de 4 m pana la un tunel de 20 m la capatul caruia incepea putul propriu zis de 29 m adancime si 8 m diametru; evident nu am coborat neavand echipament, timp si nici curaj) si Avenul Pionierilor (cel mai mic dintre ele, 9 m diametru si tot atatia adancime, insa pe care il puteai observa cel mai bine). Numele locului se trage de la salbaticia si frumusetea locurilor.
Cetatile Ponorului
A doua zi, am fost la Cetatile Ponorului (pentru membrii grupului care nu le mai vazusera), care ne-au impresionat la fel de mult ca si acum doi ani cand am venit pentru prima data la Padis. Am vazut din nou izbucul raului Ponor (spectaculos prin debitul mare si prin stanca impresionanta de sub care tasneste apa). Scara de metal care ajuta la coborarea spre pestera (destul de paraginita acum doi ani) a fost inlocuita cu un cablu metalic solid pe care insa trebuie coborat cu atentie. Nu am coborat in pesteri, multumindu-ne sa admiram grandoarea stancii de circa 100 de metri inaltime in care este sapata intrarea in pestera principala (si ea avand la randul ei circa 70 de metri inaltime). Drumul catre balcoanele de belvedere de desupra celorlalte doua pesteri (cocotate la 200 de metri) mi s-a parut la fel de greu ca si acum doi ani; ma refer evident la prima portiune de urcus abrupt pe grohotis si apoi pe pietre, fara prea multe posibilitati de a te sprijini sau agata. Dupa parerea mea, nu as recomanda vizitarea cetatilor (coborat la pesteri si de acolo urcat la punctele de belvedere) cand ploua. Circuitul a durat fix 6 ore (repet, fara sa intram in pesteri).
Fiind sfarsit de iulie, evident ca vremea frumoasa nu putea tine prea mult. Tunetele au inceput sa se auda inca de cand eram la balcoane, norii se adunau amenintatori pe masura ce noi ne grabeam spre casa, insa am scapat teferi. Seara a plouat torential, iar noaptea a fost furtuna in apropiere, nu chiar deasupra cabanei. Joi dimineata erau inca nori grei pe cer, asa incat am decis sa plecam deoarece pe ploaie este destul de dificil si de neplacut sa mergi pe trasee. Cu regret ne-am despartit de Padis pentru a doua oara, fara sa fi vizitat prea multe nici de aceasta data (acum 2 ani am plecat alungati de ploaie dupa doar o zi frumoasa, in care am apucat sa vizitam Cetatile Ponorului). Data viitoare cand vom veni (in prima jumatate a lunii septembrie, cand vremea se pare ca este mai stabila), vom sta pentru inceput la Cabana Padis si vom vizita Cetatile Radesei si Somesul Cald in partea de nord, apoi ne vom muta cu „tabara” mai spre sud, la Cantonul Glavoi (era foarte multa lume cazata acolo, cred ca erau circa 30-40 de masini) sau la Cabana Cetatile Ponorului (pentru a ajunge mai usor la Cheile Galbenei si pesterile din apropiere).
Sovata
Am plecat joi la pranz de la Cabana Padis. Stiam ca este posibil ca ploaia care ne-a alungat de aici sa fie prezenta pe o arie destul de mare, asa ca am hotarat sa mergem tocmai la Sovata, cu gandul sa prindem o zi de plaja si baie in lacurile sarate din statiune si sa ne apropiem, totodata, de Bucuresti. Intr-adevar, ploaia a facut ravagii in acele zile in Apuseni, noi am reusit sa lasam in urma niste nori grei deasupra Clujului, insa ploaia ne-a urmat pana dincolo de Targu Mures. Am stat doua nopti in gazda (camera costa 300.000 lei, pe noapte), la o familie de maghiari, vineri am facut plaja si baie intr-unul din strandurile cu apa sarata (noi am gasit doua stranduri si doua lacuri mai mici, neamenajate, dar cu destul de multi oameni care faceau baie in ele), destul de adanc si cu apa nu foarte sarata (asa cum ne obisnuiseram la Ocna Sugatag in Maramures) Dupa amiaza, ne-am plimbat putin prin statiune si am mancat la un restaurant. Sambata seara am ajuns la Bucuresti (concediul trebuia sa aiba si un final).
In ceea ce priveste planurile de vacanta pentru anul viitor avem in vedere Cheile Nerei (ne este dor de acele locuri, in ciuda viperelor care colcaie prin zona) si ale Carasului (prin apropiere). Pana atunci insa va doresc toate cele bune (si va multumesc pentru rabdarea de care ati dat dovada citind povestirea).
