Istoric
Situat pe drumul ce leagă Brașovul de Câmpulung – vechea cetate de scaun a Țării Românești – castelul a fost construit pe o stâncă și este străjuit de dealuri, numite „măguri” prin partea locului. În sec. 14, castelul făcea parte dintr-un complex de cetăți de hotar. Prima atestare documentară a cetății Branului o avem din 19 noiembrie 1377, (Ludovic I al Ungariei adresa o scrisoare orașului Brașov prin care îi acorda unele privilegii).
Brașovenii au sprijinit adesea această cetate regală, la construirea căreia au contribuit ei înșiși, trimițând acolo meșteșugari, materiale, bani etc. Spre sfârșitul sec. 15 pericolul otoman în Balcani creștea. Acest fapt, l-a determinat pe Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei să încheie un tratat de alianță cu Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești. Sigismund ceda astfel „stăpânirea asupra cetății Bran” și cetatea Bologa de lângă Cluj. Domeniul Branului, condus până atunci de castelani subordonați regelui, va fi împărțit unor nobili unguri.
Conducerea cetății este preluată de pârcălabi (1412-1419) fideli voievodului român. Mai târziu, regele ungur a recuperat cetatea de la urmașul lui Mircea cel Bătrân și a pus-o sub ordinea comitelui secuilor, care urma să numească castelanii de la Bran. În acest moment rolul cetății era acela de apărare a trecătorii și de administrare a domeniului. Pe lângă castelani, la Bran mai existau și vameși, încasatori de impozite și o mică garnizoană întreținută de Brașov. Deși la început fuseseră oameni liberi ce se ocupau cu creșterea vitelor, țăranii de pe domeniu au ajuns, treptat, iobagi: erau obligați să plătească tot felul de dări și să presteze zile de muncă în folosul micii nobilimi care se constituise.
Secolul 15 a fost unul zbuciumat pentru istoria Țărilor Române. Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare s-au împotrivit năvălirilor turcești iar situația s-a răsfrânt și asupra Branului. Iancu de Hunedoara a întărit granițele Transilvaniei construind noi fortificații și întărindu-le pe cele vechi, printre care și Branul. Iancu a fost într-o corespondență foarte activă cu castelanii și a supravegheat atent întreaga activitate. A încercat să limiteze abuzurile care aveau loc în privința țăranilor și a negustorilor din zonă. După moartea lui Iancu în 1456, rolul de apărător a fost preluat de Vlad Țepeș care a avut mai multe victorii împotriva turcilor, dar care a fost trădat de boieri din cauza politicii de sprijinire a țăranilor și târgoveților. Țepeș s-a refugiat peste munți la Brașov și se presupune că ar fi fost găzduit la Bran. Este interesant de cercetat felul în care a apărut și s-a perpetuat faimoasa legendă a lui Dracula. Dupa cum vedeți, nu are alt suport decât presupusa găzduire a lui Vlad Țepeș în castel, pentru o scurtă perioadă de timp, și binecunoscuta-i asprime în judecarea inamicilor.
Castelanii de la Bran au intrat adesea în conflict cu negustorii brașoveni care foloseau trecătoarea Branului pentru transportul de mărfuri. Această situație a pus în pericol activitatea comercială din zonă și a adus prejudicii. Din această cauză, începând cu mijlocul sec. 15, brașovenii încearcă să intre în stăpânirea Branului. Aceștia reușesc în demersul lor abia în 1498 și pentru multă vreme cetatea va continua să fie condusă de ei. După această dată, rolul militar trece în plan secundar. Legăturile comerciale sunt favorabile nu numai brașovenilor, dar și negustorilor din Țara Românească. Brașovenii puteau duce o politică separată față de cea a Transilvaniei, pentru că se știau apărați de garnizoana cetății.
În secolul 16 legătura dintre Brașov și Bran este și mai strânsă, prin faptul că însuși „județul” Brașovului este primul castelan al Branului, iar al doilea este seniorul (conducătorul senatului brașovean). Neputând să se ocupe direct de treburile cetății ei își rezervă rolul de „inspectori ai cetății și domeniului”. Persoanele care se ocupau de Bran dădeau seamă pentru faptele lor în fiecare an, în luna ianuarie, în fața județului și al seniorului, la Casa Sfatului din Brașov.
Castelanii numeau persoanele care să se ocupe de încasarea impozitelor, de conducerea garnizoanei (în cazul în care nu se găsea un comandant) și îi numeau pe cei care făceau mici procese de judecată (pârcălabi). Tot ei numeau și celelalte persoane (chelari) care sa se ocupau de alimente, de băutură și de împărțirea lor fiecărui locuitor și străin găzduit la Bran. Garnizoana era formată din 2 străjeri care supravegheau drumul și împrejurimile cetății și de 10-15 „paznici ai porții”. Veniturile cetății trebuiau, în mod obligatoriu, să acopere cheltuielile, orice depășiri fiind plătite din averea castelanilor. Dar această răspundere avea și răsplată: castelanii încasau sume importante din câștigurile cetății.
În cazul în care cetatea era amenințată erau chemați „trabanții” (mercenarii) de la Râșnov împreună cu comandanții lor, care primeau pentru serviciile lor, alimente, băutură și bani. Veniturile cetății proveneau din taxe, din prelucrarea lemnului, vânzarea produselor obținute de la turmele de oi și din închirierea pășunilor, care se întindeau până aproape de Rucăr. În această perioadă, țăranii erau obligați să presteze și un serviciu militar. Din cauza înnăspririi condițiilor de trai, mulți iobagi au refuzat să plătească dările și au plecat din zona Branului.
Astfel că, în 1514, țăranii de la Bran refuză să se împotrivească răscoalei conduse de Gheorghe Doja, care canaliza nemulțumirile oamenilor de rând. După înăbușirea acestei revolte, țăranii au fost legați de glie fapt care a condus la înfrângerea maghiarilor de către turci la Mohacs, în 1526. În 1541 Ungaria este obligată să încheie pace și va fi împărțită în 3: o parte anexată domeniilor Habsburgice, o parte (inclusiv capitala – Buda) transformată în pașalâc turcesc, iar Transilvania devenea un principat autonom vasal turcilor. Habsburgii reușesc să anexeze Transilvaniei în sec. 17.
După 1600 Branul își schimbă stăpânul pentru scurtă vreme, dar abia în 1651 dreptul legal îi revine, din nou, Brașovului. Însă voievodul Transilvaniei continuă să mențină garnizoana în cetate pentru cazuri de război. La sfârșitul sec. 17, Branul a fost teatru de luptă în perioada războiului dintre Austria și Turcia pentru stăpânirea Transilvaniei. Prin pacea de la Carlovitz, Austria anexează, printre altele, și teritoriul transilvănean, sub masca „eliberatorului popoarelor creștine de sub dominația otomană”.
Deși Transilvania era sub dominație austriacă, începând din 1686, situația Branului a rămas neschimbată, el continuând să aparțină orașului Brașov. La mijlocul sec. 18 cetatea era condusă de doi castelani aleși din rândul brașovenilor bogați și confirmați de guvernatorul Transilvaniei (numit de austrieci). La Bran însă se instalează și regimente austriece de grăniceri, care pe de o parte trebuiau să păzească granițele, dar să și înăbușe mișcările țărănești care izbucneau în zonă. Mulți țărani liberi brăneni au fost transformați în iobagi, taxele și impozitele creșteau mereu, așa că unii dintre ei alegeau să plece către Țara Românească. Din aceste cauze în 1759 are loc o răscoală, situația fiind atât de disperată încât chiar inspectorul domeniului a declarat că dacă nu se va remedia situația, castelanii și austriecii „se vor expune la grave tulburări țărănești” (Ana Henegariu – „Cetatea Bran”).
Țăranii de la Bran participă și ei la evenimentele din 1784 (răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan) și la cele din 1821. Ei trec peste munți arme și muniții destinate pandurilor și, mai târziu, chiar adăpostind o parte dintre aceștia. În 1836 vama a fost mutată de la Bran. Situația zonei brănene rămâne aceeași și la 1848. În momentul izbucnirii revoluției, castelanul a fost alungat, s-au organizat gărzi naționale și țăranii s-au declarat liberi. La 1877, în timpul Războiului de Independența, austriecii se temeau că și Transilvania va ieși de sub suveranitatea lor, așa că Branul a fost pregătit de război: acoperișurile au fost coborâte și înlocuite cu împletituri de nuiele. Brașovul îi va da în judecată pe austrieci din cauza modificării aduse castelului și aceștia au fost obligați să-l reconstituie (1886, dupa planurile unui arhitect brașovean) și să-l redea Brașovului. În sec. 19 importanța militară a cetății scade, datorită schimbării tacticii de luptă și a modernizării armelor, scăzând astfel și gloria cetății. În 1920 autoritățile brașovene dăruiesc cetatea familiei regale care i-a adus o serie de transformări și a locuit aici până în 1947. După această dată cetatea a fost transformată în muzeu.
Arhitectura
Deși nu se cunoaște cu exactitate data la care s-au făcut construcțiile cetății Bran, este posibil ca ele să fi început în primăvara lui 1378. E uimitor câtă pricepere au dovedit meșterii brașoveni în îmbinarea zidăriei cu stâncile abrubte ale Măgurii Branului. Cetatea a fost concepută ca un complex cu rol militar, dar și cu rol de oficiu vamal (mutat aici de la Rucăr) și cuprindea:
- Postul de apărare cu două rânduri de ziduri care închidea trecătoarea spre sud, din care s-au păstrat câteva fragmente. Este construit din piatră brută și cărămidă legată cu mortar, cu metereze dispuse pe două rânduri.
- Clădirea joasă a oficiului vamal, care nu s-a păstrat în forma inițială (fiind deteriorată s-a luat hotararea de a fi reconstruită, în 1758). Avea numai parter cu 6-7 încăperi – birouri, locuința încasatorului, depozit sau garnizoana, grajduri. Pivnița oficiului, cu bolți în plin cintru, ar fi putut servi drept închisoare pentru contrabandiști. Se presupune că vechea clădire a oficiului era mult mai bine întărită decât cea nouă.
- Cetatea propriu-zisă cuprinde: zidul de incintă, donjonul, turnul rotund și turnul porții, amintit vag în documente. Zidul de incintă este construit din piatră brută de calcar, porțiunile cu cărămidă fiind ulterioare. Zidul are guri de tragere sub forma unor dreptunghiuri așezate pe vertical. Doar patru dintre aceste guri (două la parter și două la etaj) sunt așezate orizontal și închise cu oblon gros de lemn. Acest fel de guri de tragere sunt întâlnite la Cetatea Râșnov, Rupea precum și la alte cetăți țărănești întărite din Transilvania. Donjonul așezat pe latura de nord, este mai înalt ca restul clădirii (are 4 etaje) și are zidăria masivă sprijinită pe stâncă. El are doar două încăperi și o scară îngustă de lemn urcă spre acoperiș unde se află un post de observație. Acoperișul „în pupitru” (panta pronunțată către sud) nu putea fi incendiat cu proiectile inflamabile. Atât donjonul cât și curtina ce-l continua, au un șir de creneluri treptate, rotunjite.
Turnul rotund are azi o secțiune aproape circulară, dar această formă datează abia din 1593, când vechiul turn ce servea drept pulberărie a fost distrus de explozia provocată de un trăsnet. Turnul a fost refăcut complet. Acest tip de bastioane au început să fie folosite abia în sec. 15 și mai târziu, când cetățile erau construite în unghi mort. După reconstruire, turnul a avut același scop: la parter adăpostea praful de pușcă și la etajul I și II erau câteva încăperi dintre care se presupune că una – fără să se știe care – ar fi fost în sec. 18 folosită ca închisoare. Turnul porții a fost înlocuit în 1622-1625 cu turnul dreptunghiular. Vechea poartă putea fi blocată cu un grătar de bârne ce se cobora cu ajutorul unor scripeți. La această intrare se putea ajunge numai cu ajutorul unei scări mobile coborâte 15m, până la baza stâncii.
În curtea interioară, foarte îngustă, meșterii au săpat în stâncă o fântână adancă de aproape 57m, care avea ghizdul lucrat din bârne. În timp, cetatea a suferit o serie de transformări. În sec. 16 s-au făcut lucrări de fortificare, hârtia cerată folosită pe post de geam fiind înlocuită de sticlă și, acoperișurile învelite inițial cu șindrilă au fost acoperite cu țiglă. Schimbările esențiale s-au petrecut în 1622-1625, după planurile principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, când s-a construit o adevărată aripă nouă: turnul dreptunghiular, turnul cu bază pătrată și două etaje, și s-a amenajat intrarea actuală. Sub acoperișul turnului dreptunghiular se află două orificii prin care „atacatorii puteau fi împroșcați cu proiectile, smoală sau apă clocotita” (A.H.). La parter turnul are o pivniță, iar între etajele I și III are o scară îngustă de piatră, prelungită odinioară de o scară de lemn care ducea către orificiile mai sus menționate. Intrarea către această scară nu este menționată în nici unul dintre documentele timpului și nici planurile cetății nu o indică.
La nivelul primului etaj al turnului pătrat, poarta răspundea în curtea interioară. Până aici se putea ajunge cu o scară mobilă de lemn. Prima încăpere era folosită drept camera de gardă și avea trei guri de tragere cu oblon de lemn și alte trei guri pentru armele de foc. Ornamentația vechiului turn de observație are influențe românești și datează tot din timpul lui Gabriel Bethlen. Locuințele aflate pe latura de nord sunt însă anterioare acestei perioade. La etajul I sunt șase încăperi: vestibul, „sala mare” cu fresca, încăperea cu tavan cu bolți ogivale, o bucătărie mică ce da în primul vestibul; un al doilea vestibul ce duce într-o sală cu boltă ogivală la ferestre. Sub turnul scărilor, se afla o încăpere îngustă care era închisoarea cetății. La etajul II se afla un vestibul, o fostă bucătărie, o încăpere mică ce da în camera din turnul nou al porții, o încăpere joasă cu grinzi pictate în secolul trecut cu motive săsești și cu patru ferestre în nișe adânci. Tot aici se mai găsește o cameră mică și galeria de lemn care dă spre curtea interioară. În curtea interioară se află doua pivnite, cuptorul de pâine și o închisoare. Între 1920-1930 arhitectul Carol Liman a făcut o serie de modificări: au fost adăugate turnuri pentru scări, meterezele și gurile de tragere au devenit ferestre, sobele și vetrele s-au transformat în cămine, fântâna a devenit casa unui lift. Acoperișul aripii locuințelor a fost înlăturat și deasupra podului s-a turnat planșeu. S-a construit apoi etajul IV din lemn aparent. În vara anului 1957 Branul a devenit muzeu și peste 4 ani s-a deschis și un sector etnografic în aer liber menit să ilustreze viața și ocupațiile brănenilor cu particularitățile geografice ale regiunii.
