Bonsai-ul este o formă de artă horticulturală inițiată și dezvoltată de-a lungul a 2000 de ani. Bonsai înseamnă, atât în limba chineză cât și în japoneză “copac în ghiveci”. Formele, proporțiile și, la final, armonia creată între natură și dorința pasionaților, a făcut din Bonsai o artă care s-a răspândit pe întreg globul.
În vechime, arta bonsailor era rezervată câtorva privilegiați din China și Japonia. Era asociată cu înalta intelectualitate, chiar religioasă. Câteva dintre aceste plante au fost cultivate de-a lungul a câtorva secole, fiind transmise din generație în generație.
Trecerea de la simpla cultivare în grădină la cultura bonsailor cere un mare entuziasm. Este o artă dificilă, care cere îndemânare și pricepere, însă rezultatul va fi o operă de „artă vie”.
Istoria bonsailor
Arta bonsaiului a apărut în antichitate. Civilizația noastră a fost incapabilă să aducă vreo inovație reală. Cuvântul bonsai imaginează o mie de ani de artă – chiar câteva mii de ani în câteva exemple. Este greu de precizat data la care omul a avut pentru prima dată o pasiune pentru miniaturizarea copacilor și i-a crescut în tăvi (cuvântul BONSAI vine de la „BON”, care înseamnă „TAVĂ” și „SAI”, care înseamnă „POM”.
Chinezii înainte japonezilor
Deși rămâne o discuție controversată, se pare că arta bonsaiului este mai degrabă originară din China decât din Japonia, cu care este în mod tradițional asociată. Un renumit expert atribuie chinezilor originea cultivării unor grupuri de pomi în miniatură, ca parte a micilor grădini decorate cu roci, și cunoscute sub denumirea de „PUN-CHING”. Arta peisajelor minaiturale (sau grădină japoneză, cum ar fi tentat să o numească un european ignorant) a determinat reapariția lor în secolul al II-lea, în timpul dinastiei HAN. Se pare însă că arta „PUN-SAI” (cultivarea pomilor miniaturali în ghivece) a fost practicată în China chiar înainte de aceasta. Atât pictura cât și literatura sunt martorii cultivării pun-sai-ului în acele vremuri. Oricum, Japonia a fost cea în care arta a prins cu adevărat, în special între secolele al X-lea și al XII-lea, sub dubla influență a călugărilor budhiști și a comercianților, care au stabilit legături cu China.
De la „pun-sai” la „bon-sai”
Pomii miniaturali au fost cultivați în ghivece în Japonia în secolul al IX-lea (așa după cum știm din câteva arhive iconografice budhiste ale perioadei), dar abia în secolul al XIII-lea arta bonsaiului a fost cu adevărat absorbită în cultura japoneză.
Pentru mult timp, arta a rămas rezervată nobilimii și preoților de mânăstiri, care i-au imprimat un caracter filozofic și sacru. Abia pe la începutul secolului al XIX-lea bonsaiul a câștigat popularitate la orice nivel al societății. La Târgul Internațional de la Paris în 1878, a fost prezentată, pentru prima dată în Europa, o colecție de bonsai. Dar ei nu au fost primiți cu mult entuziasm, așa după cum apare din raportul din ziarul „Hebdomadaire”, în care un ziarist descrie vizita sa la pavilionul japonez: „O remarcabilă curiozitate în această grădină este pădurea în miniatură sau poienița, dacă preferați, formată din copaci care, în mod normal sunt imenși, dar a căror dezvoltare japonezii, ca și chinezii au redus-o la limită, astfel încât ei pot crește în ghivece. Noi nu găsim aceasta o artă atrăgătoare în mod special, dar asta nu înseamnă s-o ignorăm”.
La expoziția organizată cu zece ani mai târziu, japonezii au realizat cât de mult i-a intrigat pe francezi arta bonsaiului. Ei au reprezentat centru interesului cu pavilionul lor. De această dată, nu numai că nu a fost vorba de a expune plantele aranjate în grupuri (ca păduri, de fapt) în fața clădirii lor, dar a fost chiar prima expoziție internațională de bonsai. Deși nu cu mai mult entuziasm, reporterul de la „Journal hebdomadaire” a aruncat mai mult decât o privire atentă asupra expoziției de bonsai: „În primul rând, această îndemânare absolută în horticultură este în același timp uluitoare și tulburătoare. Te oprești un pic în fața acestor ciudate și contorsionate produse ale unei atrăgătoare culturi, atât de ingenioase încât provoacă la întrecere natura, recreând-o în cele mai minuscule forme, ca acești cedri, care au mai bine de un secol, dar nu sunt mai înalți decât un pui de pom.
Răsuciți de furtuni invizibile, înclinați sub greutatea anilor, frunzișul controlat al acestor plante pitice reproduce cele mai capricioase forme pe care natura este capabilă să le facă cu ramurile unui pom.
Au fost necesare generații pentru a produce înnodarea delicată a ramurilor, pentru a reține energia puternică a sevei, pentru a constrânge acești giganți forestieri și a-i obliga să crească doar în câțiva centimetri pătrați. După cum se pare, acest ciudat gust, acest capriciu aparent copilăresc este unul dintre multele și variatele aspecte ale pasiunii lor devoratoare”.
Bonsaiul poate că n-a fost preluat de Franța, dar a fost cu siguranță reținut. Descrierea ne-a demonstrat că aceste plante sunt adevărații bonsai, așa cum îi înțelegem astăzi. Este evident, din reportaj, că scriitorul a văzut tehnica de însârmare de bază a bonsailor și ne-a arătat câteva exemple de bonsai de o sută sau chiar câteva sute de ani.
În 1909, la expoziția universală de la Londra, englezii au dat un răsunător „bun venit” bonsailor, care au prins rădăcini într-un acord familiar cu această națiune de grădinari înnăscuți, care-si migălesc cu mare dragoste pajiștile, tratându-i ca pe niște bijuterii de familie.
De atunci, bonsaii au atras o largă audiență.
În 1914 a fost organizată la Tokio prima expoziție națională. De atunci a devenit un eveniment anual.
În alte părți ale lumii, apariția bonsailor japonezi nu a fost urmată de prea mare entuziasm. Această cultură atrăgătoare a atras numai câțiva specialiști îndemânatici, care au pătruns adânc în secretele acestei adevărate „provocări a naturii”, dar acest lucru a fost posibil aproape întotdeauna cu prețul unor lungi călătorii în Japonia.
Nu a trecut mai mult de un secol, de la prima apariție a bonsailor la expoziția de la Paris, și europenii și-au descoperit pasiunea lor pentru bonsai.
Această plăcută îndeletnicire merge dincolo de fantezia trecătoare și cere o foarte bună și adâncă înțelegere a tehnicii cultivării bonsailor.
Filozofia artei bonsailor
Creșterea bonsailor în Vest este privită ca o ocupație plăcută, soldată cu producerea unor plante cu adevărat originale pentru a fi expuse în casă, în balcoane sau în grădină. În Orient, în special în Japonia, se merge mult mai departe, la o satisfacție intelectuală adâncă legată de creația lor. Se pare că bonsaii nu au fost produși la origine așa cum sunt astăzi, din semințe, prin altoire sau marcotaj. O plantă de o formă unică ar fi trebuit să fie găsită în munți sau în păduri. Cercetarea pentru o asemenea plantă a fost înzestrată cu semnificația simbolică a unei „întrebări pentru sine însuși” și o întoarcere la originile omului.
Este un efort necontenit implicat într-o asemenea căutare pentru perfecțiune, pentru un subiect perfect ascuns printre giganți, că o asemenea frumusețe ar putea fi descoperită.
Arta bonsailor ar putea fi realizată numai în armonie cu natura, cuplată cu dorința de a o domina și a reproduce cu devotament, deși la altă scară, ceea ce creează însă natura.
Într-o oarecare măsură se pune întrebarea dacă arta bonsailor ar putea fi considerată grădinărit în adevăratul sens al cuvântului.
În grădinăritul convențional, grădinarul se străduiește să stăpânească natura, producând plantele dorite, nu acelea care se dezvoltă spontan. Pe când grădinarul convențional va tăia un gard viu sau va crește și forma un pom fructifer, pentru pasioantul de bonsai este un păcat să conserve formele naturale ale pomilor săi. Este o căutare pentru adevărata perfecțiune, reflectând armonia dintre om și natură, un ideal universal. Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale culturii orientale, în care formarea destinului este un concept integral.
Arta bonsailor este un exercițiu practic, care permite comunicarea cu natura și impune un respect pentru formele sale naturale, în timp ce se arată că unul este mai maestru decât celălalt.
Merită reamintit faptul că arta bonsailor provine de la călugării budhiști din China, care au dar creșterii pomilor în tăvițe o semnificație religioasă. Pentru ei era o cale de a stabili o legătură specială între Dumnezeu, creator al universului, și natura în toate formele sale, inclusiv omenirea, străduindu-se să urmeze calea sfântă, controlând procesul creșterii și formării în pomi, la scară umană.
Nobilimea a dorit să ia parte la creșterea bonsailor în anumite perioade, neavând intenția de a lăsa acest privilegiu exclusiv preoților. A cultiva bonsai este, într-o oarecare măsură, a arăta o înțelegere a conceptului creației lumii: poate în felul de a participa la creație la nivelul banal. Privind în această lumină, efortul susținut cerut de cultivarea bonsailor nu poate fi privit ca pedant, cum mulți dintre europenii neinițiați ar putea gândi în primul rând.
Pentru japonezi există o legătură definită între bonsai, natură, om și Dumnezeu.
Stiluri și tradiții
O mare parte din arta bonsailor constă în imitarea naturii, formând pomii să crească în tăvi, să arate ca cei găsiți în regiuni sau păduri. Acesta este motivul pentru care celor mai cunoscute forme folosite li s-au dat nume care alcătuiesc un catalog oficial al celor mai caracteristice forme, dintre care pasionații de bonsai pot alege. Pomul trebuie să se conformeze tipului ales, întreaga artă constând în tăierea, retezarea și sârmuirea plantei spre forma aleasă. Pentru a obține aceste forme caracteristice, se cere un mare grad de îndemânare, amteriale adaptate și, peste toate acestea, foarte multă răbdare. Pentru un pom, spre deosebire de om, există eternitatea înaintea lui, mai ales atunci când beneficiază de o foarte atentă îngrijire.
Pomii singulari
Următorii sunt pomi singulari, cu un singur trunchi, crescând în containere (ghivece):
CHOKKAN – acesta este un pom drept, care are un trunchi vertical și progresiv, ramuri din ce în ce mai mici. Ramurile sunt aranjate simetric alcătuind o formă priamidală, care este caracteristică coniferilor uriași.
MOYOGI – un pom aproape vertical, cu o dezvoltare spiralată a trunchiului, care descrește spre coroană.
SHAKAN – un pom al cărui trunchi se înclină brusc spre stânga sau dreapta. Ramurile lui sunt destul de uniform aranjate și sunt poziționate în opoziție (una față de alta) față de trunchi.
BANKAN – un pom al cărui trunchi este curbat și răsucit și chiar, în unele cazuri, de-a dreptul înnodat.
HAN-KENGAI – o formă „semi-cascadă”, caracteristică plantelor ale căror ramuri cresc într-o parte sau alta a trunchiului, dar nu este chiar „plângător”.
KENGAI – un pom cascadă, cu un trunchi puternic aplecat, ale cărui ramuri atârnă peste ghiveci.
FUKINAGASHI – o formă deschisă ca „WINDBLOWN” (suflată în vânt). Trunchiul se înclină cu mai multe sau mai puține grade și ramurile sunt îndreptate toate în aceeași direcție (în aceeași direcție în care este înclinat și pomul), ca și cum ar fi bătut de vânt.
HOKIDACHI – un pom vertical, ale cărui ramuri încep să crească la oa numită înălțime, dându-i caracteristicile sale în aparență de „mătură”. Ulmul este în mod special potrivit pentru această formă foarte simetrică.
BUNJINGI – o formă „literați” de pom, imitând caligrafia. O formă elegantă cu un trunchi ușor înclinat, ale cărui ramuri și frunziș se dezvoltă numai în coroană.
ISHITZUKI – o formă foarte deosebită pentru plante crescând pe sau în crevase de rocă, cum ar fi pietrele sau bolovanii. Un „locuitor de rocă” are o formă eficace, unele plante dezvoltând un aranjament spectacular de rădăcini aeriene înnodate.
Pomi cu mai multe trunchiuri
Aceștia sunt, literar, pomi care au câteva trunchiuri, crescând într-o singură rădăcină. Se dau câteva exemple:
SOKAN – forma cea mai simplă, un trunchi dublu crescând dintr-o bază bifurcată.
SANKAN – nu două, ci trei trunchiuri crescând din același loc. În aceste două cazuri, mărimea trunchiurilor ce cresc în afara bazei nu trebuie să fie identică. La stilul SOKAN, unul dintre trunchiuri este mai subțire, unul fiind tatăl, iar celălalt fiul. În stiul SANKAN, două trunchiuri sunt mai mari, fiind „mama” și „tata”, cu un trunchi mai mic, „fiul”.
KABUDACHI – o serie de trunchiuri cu multiple ramuri crescând dintr-o singură rădăcină, ramurile fiind legate ca la tipurile descrise anterior, dar de obicei cu un număr impar de trunchiuri.
IKADABUKI – o specie dintre bonsaii cunoscuți ca „plută”, dar cu trunchiul întins chiar deasupra solului și ramurile, care se ridică vertical, dând iluzia unor pomi plantați unul lângă altul.
NETSURANARI – aceasta este o formă întinsă, incoerentă, obținută prin creșterea diferitelor trunchiuri dintr-o singură rădăcină de bază, întinsă pe suprafața solului, dând din nou impresia unor pomi plantați unul lângă altul.
Grupuri de pomi sau păduri
Dorința de a imita natura conduce la stimularea de a planta pomi oarecare în ghivece, pentru a forma grupuri de pomi care să amintească de o pădure.
Acest efect rezultă din plantarea unor pomi din diverse specii, de cele mai multe ori la diferite vârste și ulterior la diferite mărimi. Modul în care ei sunt aranjați poate sugera o simplă poieniță sau o veritabilă pădure. În ultimul caz, pot fi folosiți diferiți pomi, cu diverse combinații de pomi „veșnic verzi” pentru a realiza contrastul.
Stilul YOSE UE (doi sau mai mulți pomi într-un container) folosește o tavă plată, o bază de piatră, plată, acoperită cu mușchi. Pomii, ce alcătuiesc o pădure, pot fi ei înșiși să fie în stiluri diferite, dintr-un singur sau multiplu trunchi de pom, așa cum tocmai au fost descrise.
Cele mai neobișnuite trunchiuri singulare care creează acest efect sunt: HOKIDACHI, FUKINAGASHI, BUNJINKI și ISHITSUKI, bonsai la fel ca și formele cu trunchi multiplu.
Aceste păduri, întotdeauna spectaculoase, chiar și atunci când pomii sunt tineri, sunt foarte populare astăzi. Trebuie spus însă că acești bonsai cer o îngrijire specială, uneori chiar foarte exactă. Nu vă imaginați că pădurea va ascunde imperfecțiunea unui pom singur.
O atenție specială va trebui acordată udării în timpul vremii calde, atunci când un număr de pomi împărțind același container vor avea nevoie de o cantitate considerabilă de apă.
