Nu este neobișnuit, pentru un psiholog, să audă adolescenți care se plâng de comunicarea cu adulții importanți din viața lor: „Eu le spun, dar ei nu înțeleg!” Există o suferință în aceste cuvinte, o rană veche, nevindecată. Este ca și cum acei adulți nu ar vedea omul din fața lor, ci imagini, mai mult sau mai puțin deformate ale sale: copilul pe care și-l doresc, copilul care cred ei că este, copilul care se tem că ar putea fi.
În spatele tuturor acestor imagini se află, de cele mai multe ori, o ființă neînțeleasă, singură, care își caută refugiul în cărți, în grupul de prieteni sau, uneori, din nefericire, în alcool sau chiar droguri.
De regulă, adultul are intenții bune: el încearcă să-și impulsioneze copilul așa cum crede că este mai bine, chiar dacă eforturile sale rămân adesea fără roade. Iată un exemplu: „De ce nu ești mai conștiincios? Uite, sora ta ia numai 10!” Este o întrebare care nu așteaptă răspuns. Este o întrebare blocantă, ca majoritatea întrebărilor care încep cu „de ce”. În această atmosferă de „de ce”-uri sterile, cuvintele adultului încep să capete o conotație specială pentru copil: „Nu sunt conștiincios. Nu sunt bun de nimic. Nu voi ajunge niciodată ca sora mea.” Imaginea sa de sine se formează în jurul acestei idei de incapacitate, ce poate determina în timp lipsa de inițiativă, neîncredere în sine, tendințe de izolare, dependență sau depresie.
Aceste consecințe nedorite pot fi evitate. Adultul poate ajuta copilul să-și construiască o imagine de sine corectă, pozitivă. Comunicarea implică ascultare, înțelegere, respect reciproc, exprimarea emoțiilor. În esență, a comunica înseamnă a ști să oferi și să primești. A oferi celuilalt ceva din mine – din ceea ce gândesc, din ceea ce simt – a-i împărtăși interesele mele și a primi ceea ce el/ea are de oferit.
În spatele cuvintelor, atunci când nu este vorba de o transmitere seacă de informații, se ascund, în general, dorințe și emoții. Părintele din exemplul de mai sus dorește ca fiul său să învețe mai bine – firesc, până la un punct. Iată cum ar putea fi comunicată această dorință copilului: „Eu aș vrea ca tu să înveți mai bine.” Simplu, direct.
Dorința poartă cu sine o emoție. Ce se poate afla în sufletul acelui părinte care își dorește să aibă un copil mai conștiincios? De regulă, îngrijorarea – teama ca fiul său nu va intra la liceu, la facultate sau nu va găsi un loc de muncă pe măsura capacităților sale. Putem reformula, acum: „Eu sunt îngrijorat / îngrijorată deoarece mi se pare că tu nu acorzi suficientă atenție învățăturii. Mi-aș dori să fii mai conștiincios.” Dorința părintelui, astfel reformulată, poate genera o discuție constructivă.
Iată câteva reguli de bază ale unei comunicări eficiente:
- folosirea persoanei I: eu simt, eu cred, am impresia că;
- exprimarea dorințelor și a emoțiilor; evitarea etichetării și a comparării cu un model: „ești un prost”, „nu ești bun de nimic”, „sora ta e mai deșteaptă” etc.
Poate că, la început, nu vă va veni ușor să folosiți acest mod de adresare. Dar pe măsură ce-l veți utiliza, veți observa că relațiile cu cei din jur iau o întorsătură pozitivă.
A vorbi cuiva despre propriile emoții/ sentimente generate de comportamentul său este, de fapt, o recunoaștere a dreptului celuilalt la viață – dreptul de a avea propriile aspirații, dorințe, propriul mod de a fi. Pentru copii o astfel de recunoaștere venită din partea părinților este esențială.
